Alegerile din Franţa, văzute din SUA: fiecare detaliu contează

Corespondentul RFI la New York, Radu Tudor

Mass-media oglindesc-o oglindă aburită, desigur, deformată-obsesiile locale: efectul asupra pieţelor financiare, imigraţia, multiculturalismul, pericolul islamic (asta explică şi spaţiile largi acordate Frontului Naţional), modul în care se deruleaza campania propriu-zisă.

Se scot în relief în acest sens diferenţele, de pildă în zona costurilor şi finanţării campaniilor. Faptul că există un plafon al cheltuielilor, că statul rambursează în funcţie de prestaţia din turul preliminar, că accesul la mass-media în ultimele cinci săptămâni de campanie este egal şi strict reglementat, că spoturile publicitare sunt interzise, toate acestea constituie curiozităţi înduioşătoare pentru americanul obişnuit cu un sistem radical diferit, în care banul este lăsat să decidă soarta alegerilor. Asta nu înseamnă, se grăbeşte să precizeze cotidianul financiar Wall Street Journal, că sistemul galic este perfect. Mai dinamic, poate, dar şi mai haotic şi până la urmă tot acolo se ajunge. Ca dovadă, iată, se pot stabili analogii formale la nivelul scrutinului prezidenţial, iar California a adoptat recent sistemul francez al dublului scrutin în alegerea guvernatorului.

Si pentru că americanul este, cum se ştie, obsedat de bani, desfăşurările electorale sunt văzute şi prin prisma efectului pe care o eventuală victorie a socialiştilor îl va avea asupra pieţelor financiare. Francois Hollande seamănă, paradoxal, cu Mitt Romney, în sensul că este un tehnocrat cu experienţă guvernamentală redusă, dar cu un mare talent de a curta baza partidului pe care-l reprezintă, dar programele lor politice sunt diametral opuse. Cum nota o influentă publicaţie, a pune impozit de 75% pe marile averi, a mări substanţial salariul minim şi cheltuielile statale, a readuce vârsta de pensionare la 60 de ani nu pare realist într-un context în care creşterea economică este nulă sau neglijabilă şi în care datoria se apropie de 90% din Produsul Intern Brut.

În general, remarcă mass-media americane, clasa politică franceză, cu unele excepţii notabile, pare naivă sau de rea-credinţă în privinţa funcţionării şi rostului pieţelor financiare. Melenchon şi Le Pen, atât de diferiţi ideologic, se apropie periculos în critica liberalismului economic şi mondializării. Li se recunoaşte francezilor dreptul de a fi naivi şi nerealişti, romantici-asta ţine, conform unei prejudecăţi la modă aici, de caracterul naţional, ca şi hedonismul, vinul sau brânzeturile, pe acestea două din urmă (poate trei, dar de hedonism nu se poate şti sigur), Francois Hollande hotărând să le sacrifice pe altarul victoriei.

Aici intră în joc altă obsesie a americanului, imaginea. Mass-media se ocupă în mare detaliu de viaţa personală a protagoniştilor, de fiecare rid, literalmente. Marine LePen este elogiată pentru faptul că-şi exhibă ridurile pe afişe electorale şi în general pentru că a ştiut să feminizeze mesajul dur al extremei drepte pe care o reprezintă.

Nicolas Sarkozy şi-ar fi abandonat Rolex-ul în favoarea mai discretului Patek-Philippe, Jean-Luc Melenchon îşi accesorizează mesajul cu eşarfe şi cravate roşii, precum Francois Mitterand, iar Eva Joly este cunoscută aici mai mult pentru îndrăzneala de a fi trecut de la rame roşii la rame verzi de ochelari. Dar, la acest capitol, Francois Hollande este deja un câştigator detaşat. A slăbit 15 kilograme cu dieta Dukan, căpătând ascuţimi faciale prezidenţiale în tradiţia galică, şi-a luat ochelari noi şi costume cu nume, din stofe bune, care-i cad bine, nu ca altădată, arată deci a învingător şi asta este pentru americani mai important decât toate sondajele laolaltă.