Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Americanii nu-l mai vor pe Mubarak

"Perioada post-Mubarak" se joacă atât în piaţa Tahrir din Cairo cât şi la Washington. Această părere împărtăşită de mai toţi analiştii occidentali e confirmată de discuţiile din culise. Administraţia Obama negociază deja de câteva zile retragerea de pe scenă a preşedintelui egiptean şi instaurarea unei echipe de tranziţie.

Această dependentă a unei situaţii interne de presiuni externe este poate tocmai punctul slab care-l va doborî pe Hosni Mubarak. Cu alte cuvinte, autocraţii, liderii autoritari sau dictatoriali care se arată complet independenţi au mai multe şanse să se menţină la putere decât cei care sunt percepuţi de opinia publică drept prea legaţi de puteri străine - cazul Egiptului spre exemplu care este sub perfuzie financiară americană de ani de zile.

Egipteanul Hosni Mubarak dar şi tunisianul Ben Ali sunt cunoscuţi ca fiind foarte apropiaţi de occidentali. La fel şi regele Iordaniei şi preşedintele Yemenului, două ţări arabo-musulmane confruntate şi ele cu proteste stradale. Nu-i deci de mirare că Sudanul şi Siria, printre cele mai radicale din regiune dar şi cel mai critice faţă de SUA, afirmă că nu vor cunoaşte situaţii similare precum cele din Egipt şi Tunisia. Această sfidare a Occidentului este şi particularitatea Iranului şi a Cubei.

Să nu uităm apoi că absenţa de legitimitate - dar şi situaţia conomică - a provocat acum două decenii căderea regimurilor comuniste din estul Europei, percepute de opinia publică drept nişte marionete ale sovieticilor.

Autocraţii independenţi sunt aşadar impermeabil faţă de presiunile străinilor iar exemplele cele mai bune sunt Iranul şi China. Ce rezultate au dat criticile Vestului în momentul represiunii în sânge a revoltei iraniene de acum doi ani? Cu ce s-a ales concertul de critici faţă de Beijing după masacrul din piaţa Tien-an-Men? Cu nimic! Pe scurt, dacă un regim autoritar vrea să se menţină la putere trebuie să se sprijine pe partizani disciplinaţi şi deloc susceptibili să treacă în tabăra opusă la prima ameninţare.

Din acest punct de vedere, statul evreu are dreptate când se laudă că este singurul din regiune care este democratic. Israelul este însă nevoit în cazul Egiptului să adopte o poziţie contrară principiilor sale. După ce a tăcut zile în şir în timp ce occidentalii sprijineau revolta populară, liderii de la Ierusalim au început să tragă semnale de alarmă evocând riscul unei instabilităţi regionale.

Exemplele iranian unde în locul Shahului s-a instalat un regim islamist radical şi cazul Fâşiei Gaza unde conduce mişcarea Hamas sunt cele mai des fluturate de liderii israelieni. Persepctivele unei libertăţi de opinie în lumea arabă şi o trecere a Egiptului în tabăra adversă, adică cea islamistă şi ostilă statului evreu, după ce a fost primul şi printre singurii aliaţi arabi ai săi, este coşmarul oricărui lider din Israel.