Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


La Baraka

În limba arabă, "baraka" înseamnă şansă. Francezii au adoptat şi ei acest cuvânt, care a devenit "la baraka". Nu este greu de observat că atât Barak Obama, cât şi Hosni Mubarak au în comun o anumită consonanţă în numele lor… De altfel, amândoi se pot lăuda că au avut ceva noroc în cursul vieţii şi al carierei lor. O analiză de Matei Vişniec.

În ce-l priveşte pe Hosni Mubarak, el a reuşit chiar performanţa de a ajunge la o vârstă respectabilă, 80 de ani, de a fi scăpat cu viaţă din mai multe atentate şi de a fi petrecut 30 de ani în vârful piramidei puterii egiptene, în calitate de preşedinte.

Ceea ce nu se vede însă întotdeauna cu claritate în ecuaţia societăţii egiptene este faptul că piramida puterii are un nume : armata. Toţi şefii de stat egipteni, de la înlăturarea regelui Faruk în 1952 au ieşit din sânul armatei. Predecesorii lui Hosni Mubarak însă nu au avut norocul său, le-a lipsit deci "baraka". Nasser, după ce a jucat un rol internaţional ca lider pan-arab a murit tînăr, la vârsta de 52 de ani, din cauza unei crize cardiace, pe fond de epuizare, pentru că muncea timp de 18 ore pe zi. Anwar Al Sadat, succesorul său a murit asasinat în 1981, la vârsta de 63 de ani. S-ar spune că actualul lider egiptean a învăţat ceva din ceea ce li s-a întâmplat predecesorilor săi şi a reuşit două performanţe semnificative : să ajungă la vârsta senectuţii, menţinându-se concomitent la putere.

Problema cu şefii de stat foarte bătrâni este însă că nu mai au nimic de pierdut. Este cazul cu Hosni Mubarak, care nu vrea să părăsească oricumscena politică. El visa, cu siguranţă, la o altă ieşire din scenă, mai solemnă, mai emoţionantă, eventual şi la un mausoleum, pe care egiptenii să i-l construiască după moarte, poate chiar în centrul oraşului Cairo, nu departe de celebrele şi milenarele piramide.

Ideea că poporul i-ar putea spune, la bătrîneţe, cu atâta intensitate, "cară-te" nu i-a trecut probabil niciodată prin minte. Cei doi predecesori ai săi ai avut, post-mortem, ceva mai multe şanse ("baraka") în acest sens : Nasser a rămas în istorie cu titlul de erou naţional absolut (printre altele, de numele său sunt legate naţionalizarea Canalului de Suez şi un război "glorios" împotriva Israelului, pe care l-a pierdut jalnic). Anwar Al Sadat a rămas şi el în istoria ţării cu titlul de martir. Ce rămâne însă după Hosni Mubarak ? El riscă să fie "încoronat" în viitor de istoricii egipteni doar cu titulatura de valet al americanilor…

De altfel, în materie de politică arabă, s-ar spune că americanilor le lipseşte "baraka". Este adevărat că ei au reuşit, cu peste patru decenii în urmă, să scoată Egiptul din orbita unei "strânse prietenii" cu Uniunea Sovietică şi să-l transforme într-un aliat al Occidentului, care, în plus, a făcut pace cu Israelul. Marea problemă a americanilor este că ei reuşesc uneori, cu bani mulţi, să cumpere prietenia unor dictatori şi chiar sprijinul unor regimuri militare, dar nu să-şi atragă şi simpatia populaţiilor respective. Să nu ne facem iluzii, revoluţiile din Tunisia şi din Egipt au fost declanşate de popoare care s-au săturat să mai fie opresate de diverşi "prieteni" ai Occidentului (preşedintele tunisian Ben Ali făcea parte şi el din club).

Mai mult decât atât, furtuna de libertate care a izbucnit în lumea arabă este una de natură să-i pună pe gânduri pe consilierii cancelariilor occidentale şi mai ales pe cei de la Washington. Pentru că aceste revolte populare contrazic de fapt teoriile lor legate de lumea arabă. Mai toţi aceşti consilieri aveau convingerea profundă că democraţia nu este compatibilă cu anumite tradiţii ale lumii musulmane. Or, ce vor în acest moment egiptenii aflaţi în stradă ? Democraţie ! Aceste strigăte sunt de natură să producă stupefacţie cel puţin la Washington, dacă ne gândim la o altă doctrină americană, cea din perioada Bush, care a vrut să implanteze democraţia în Orientul Mijlociu cu forţa, vezi războiul din Irak. Miliarde de dolari s-au dus pe apa sâmbetei în Irak şi în Afganistan, fără mari progrese în ceea ce priveşte instaurarea democraţiei în aceste ţări şi iată că în Tunisia şi Egipt, fără nici o contribuţie militară sau bănească din partea Occidentului, apar primele rădăcini ale unei democraţii născute din interiorul societăţii civile.

Oare să fie veşnic condamnat Occidentul la aceste erori grave de analiză, condamnat să fie mereu cu un pas în urma evenimentelor, cel puţin la nivel reflexive ? Barack Obama, care are ceva mai multă "baraka" istorică decât predecesorul său, George W. Bush încearcă un viraj de ultim moment şi s-a aliniat acum pe poziţia poporului egiptean, cerând, în acelaşi glas cu sutele de mii de oameni din piaţa Tahrir, plecarea de la putere a lui Hosni Mubarak.

Din toate frământările sociale şi revoluţionare ale lumii arabe merită însă trasă şi o altă concluzie, de ordin uman şi chiar filozofic : democraţia rămâne o idee preţioasă şi luminoasă pentru sute de milioane de oameni, deşi în Europa (şi mai ales în partea ei estică), numeroase cohorte de politicieni fără scrupule o compromit prin incompetenţă sau lipsă de scrupule.