Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Când Europa riscă să se împotmolească în Est…

După un an şi jumătate de reflecţie, irlandezii au aprobat Tratatul de la Lisabona. Dacă în iunie 2008, 53% dintre ei spuseseră Nu, acum sunt 67% cei care spun Da tratatului ce întăreşte arhitectura instituţională europeană. Paradoxal, criza economică a fost un factor care a favorizat euro-optimismul.

Analiză de Luca Niculescu

După un an şi jumătate de reflecţie, irlandezii au aprobat Tratatul de la Lisabona.

Dacă în iunie 2008, 53% dintre ei spuseseră Nu, acum sunt 67% cei care spun Da tratatului ce întăreşte arhitectura instituţională europeană.

Paradoxal, criza economică a fost un factor care a favorizat euro-optimismul. Irlandezii, ca şi alte popoare, şi-au dat seama că Europa a fost un scut în faţa crizei, ţările care sunt în UE trecând mai uşor peste ultimele luni decât cele din afara ei.

A fost vorba apoi şi de o campanie mai bună şi coerentă în favoarea Da-ului, ceea ce e o modificare faţă de anul 2008 când s-au investit prea puţine resurse într-o campanie pozitivă.

Hopul irlandez trecut, optimiştii polist spera că Tratatul va fi adoptat. Partida nu este câştigată încă, deoarece mai sunt două ţări din Estul continentului, Polonia şi Cehia, care încă nu au făcut-o. Cu Polonia lucrurile par a fi pe drumul cel bun. Preşedintele polonez, Lech Kaczynski a anunţat că îl va ratifica dacă irlandezii vor spune DA. Europenii ştiu însă că Lech Kaczynski este o «nucă tare». În urmă cu doi ani, când Polonia era condusă de acelaşi preşedinte, dar şi de fratele său geamăn, prim-ministru, cei doi au negociat până târziu în noapte cu ceilalţi lideri europeni tot felul de detalii din Tratat. «Nu există nici un motiv să nu îl ratifice acum, după ce în urma cu doi ani Polonia a spus Da», subliniază un diplomat european. Chiar fără mult entuziasm, Polonia o va face, cel mai probabil în urmatoarele două săptămâni.

Problema ceha

Cehia acum. Dacă Lech Kaczysnki este un eurosceptic «de catifea», nu acelaşi lucru se poate spune despre Vaclav Klaus, preşedintele ceh. Aflat mereu în prim-planul politicii cehe în ultimii 20 de ani, Klaus este un om inteligent, ultra-liberal şi ultra-arogant. Preşedintele ceh este un admirator al lui Margaret Thatcher, al cărei portret îl are în birou, spre deosebire de drapelul european, pe care nu îl suportă. Critic al proiectului european încă de când Cehia nu era membră a UE, Klaus are meritul consecvenţei. Este un om de dreapta care consideră că economia mondială şi-ar fi revenit mai repede din criză dacă statele nu ar fi intervenit, că statele care nu au adoptat moneda euro trec mai usor peste criză sau că încălzirea globală este o glumă. Autor al unei cărţi în care denunţă „ideologia ecologistă” care seamănă cu cea „comunistă”, Klaus are tăria opiniilor lui, printre ele numărându-se şi cea că Tratatul de la Lisabona limitează suveranitatea statelor şi «păcătuieşte» prin exces de reglementări. Degeaba i-au explicat susţinătorii tratatului că Europa va deveni mai democratică ( parlamentele naţionale vor fi obligatoriu consultate pentru cele mai multe dintre decizii sau cu un milion de semnături la nivelul continentului poţi obliga instituţiile UE să ia în calcul o iniţiativă cetăţenească ), Klaus continuă să işi şicaneze partenerii europeni. Ultima găselniţă: o serie de parlamentari cehi apropiaţi lui au făcut o sesizare către Curtea Constituţională pentru a determina dacă Tratatul de la Lisabona afectează sau nu suveranitatea Cehiei. Răspunsul va fi dat peste câteva săptămâni şi de-abia atunci Klaus va spune dacă ratifică sau nu tratatul. Pesimiştii cred că el încearcă să tragă de timp pânâ în primavara, când în Marea Britanie vor avea loc alegeri. Dacă le câştigă conservatorii lui David Cameron, aceştia au promis că vor organiza un referendum privind Tratatul ( şi este cunoscut „euro entuziasmul” britanicilor), iar Klaus nu ar mai fi singur. Optimiştii spun însă că, chiar dacă este un euro sceptic, Klaus este totuşi un om de stat responsabil şi că în nici un caz nu va risca imaginea ţării sale, la care ţine atât de mult, pentru a fi singurul om care se opune Europei…

De ce Europa de Est?

În ultimii 20 de ani, Europa de Est a fost probabil principala beneficiară a proiectului european. Începând de la instalarea unor valori democratice şi încheind cu dezvoltarea economică, Uniunea Europeană a fost un model pentru fostele state comuniste. Este un paradox faptul că acum vocile cele mai critice la adresa proiectului UE vin tocmai din această zonă. O explicaţie ar fi că oamenii politici din această regiune nu au reuşit să treacă mai departe de dimensiunea natională. Există o mentalitate, pe care o întâlnim şi în România, potrivit căreia Europa este o bună «vacă de muls». Europa este bună pentru alocarea de fonduri de exemplu, dar în nici un caz nu trebuie să se amestece în «treburile interne». Cei mai critici, cum ar fi Klaus, nu ezită să compare pe alocuri Uniunea Europeană cu… Uniunea Sovietică!

Voci critice la adresa UE se aud şi în alte state din «Noua Europă», cum ar fi Ungaria sau Bulgaria unde partide care au obţinut rezultate bune la alegerile europene din această vară consideră că «există pericolul diluării identităţii naţionale în cea europeană».

România?

România nu cunoaşte încă un curent euro-sceptic asumat. Dorind să işi arate eurofilia entuziastă, Parlamentul de la Bucureşti a fost printre primele care au ratificat tratatul de la Lisabona, în februarie 2008. România a fost a patra ţară europeană care a acceptat documentul, după Ungaria, Slovenia şi Malta. A existat un singur vot împotriva, cel al Laviniei Şandru. Din păcate, ratificarea s-a făcut fără nici cea mai mică urmă de dezbatere publică aşa că puţini, chiar şi în rândul parlamentarilor, sunt cei care ştiu ce schimbări va aduce noul document. Spre deosebire de ţările din jur, unde partidele naţionaliste şi-au insuşit mesajele critice la adresa Europei, în România acest lucru nu s-a întâmplat nici măcar cu PRM. Curtea Constituţională de la Bucureşti e sesizată numai pentru chestiuni interne, nu şi pentru cele legate de compatibilitatea/incompatibilitatea cu un tratat european. Puţini sunt oamenii politici de la Bucureşti cu anvergură europeană, dar, din fericire poate, acest defect este asociat cu o anumită timiditate a „celui care nu cunoaşte”. România nu face, dar nici nu strică jocurile europene. Ceea ce, în momente atât de sensibile, poate fi considerat o calitate.