Conceptul occidental "realpolitik" şi revoluţia tunisiană

Ceea ce s-a întîmplat în Tunisia este o lecţie extrem de usturătoare pentru întreaga Uniune Europeană, pentru Occident în primul rînd şi mai ales pentru Franţa. Revoluţia din Tunisia îi obligă de fapt pe occidentali să-şi dea seama cît de strîmt, de meschin şi de cinic este aşa zisul lor "pragmatism politic" care constă în menţinerea unor relaţii bune cu cei mai odioşi dictatori de pe planetă în numele unor interese considerate "superioare", legate de stabilitate, securitate, echilibru, comerţ şi alte asemenea noţiuni. Aceste noţiuni nu au însă nici o valoare în ochii popoarelor care suferă.

Conceptul de "realpolitik" este unul născut în Germania, la jumătatea secolului al XIX-lea şi l-a avut ca părinte spiritual pe cancelarul Otto von Bismarck. La ora aceea Germania încerca să forjeze o politică de echilibru într-o Europă dominată de trei imperii.

Mai tîrziu, conceptul ajunge în Statele Unite ale Americii şi devine un fel de dogmă comportamentală a Occidentului. În numele acestei forme de pragmatism preşedintele Nixon restabileşte, de exemplu, relaţiile diplomatice cu China. Şi tot în numele acestei doctrine Occidentul refuză să vadă mizeria materială şi morală în care trăiau românii pe vremea lui Ceauşescu întrucît i se părea mai importantă conservarea distanţei pe care o avea Bucureştiul faţă de Moscova.

Tot în numele acestei politici, treptat, Europa Occidentală a renunţat să-şi mai apere cu glas tare şi ferm valorile sale constitutive: democraţia, drepturile omului, laicitatea… În numele pragmatismului politic (precum şi al comerţului) Occidentul şi-a înăbuşit treptat vocea pînă la ridicol, pînă la pierderea prestigiului.

China a devenit un partener economic indispensabil pe care nu este bine să-l critici, Colonelului Ghadafi este primit la Paris şi la Roma cu onoruri stupefiante, iar un dictator precum Bel Ali este sprijinit de occidentali practic pînă în clipa prăbuşirii sale.

Este mai limpede decît oricînd, acum, după revoluţia din Tunisia, că acest concept occidental de "realpolitik" se loveşte cap în cap cu aspiraţiile de libertate ale multor popoare din Africa şi Asia. Occidentul se ridiculizează dacă va continua să practice această doctrină, această dogmă diplomatică, aşa cum a fost cazul cu ministrul francez de externe, doamna Michèle Alliot Marie care propunea, cu cîteva zile înainte de căderea lui Ben Ali, sprijinul tehnic al Franţei pentru menţinerea ordinii în Tunisia.

"Priceperea noastră în materie de menţinere a ordinii atunci cînd au loc manifestaţii este recunoscută în toată lumea şi putem oferi asistenţă autorităţilor de la Tunis astfel încît să nu fie utilizată în mod disproportţionat forţa iar manifestaţiile să poată avea loc" spunea, în esenţă, şefa diplomaţiei franceze. Si tot ea a adăugat că nici Franţa şi nici alte ţări nu au crezut de fapt în prăbuşirea atît de rapidă a regimului de la Tunis.

Parisul îşi face deci, într-un fel, autocritica. "Să fim cinstiţi" , mai declară doamna Michèle Alliot Marie, "noi toţi, oameni politici, diplomaţi, cercetători, jurnalişti, am fost surprinşi de revoluţia din Tunisia". Implicit, deci, şefa diplomaţiei franceze a recunoscut faptul că serviciile sale nu au evaluat corect raportul de forţe din Tunisa, altfel spus forţa cu care un întreg popor dorea să scape de un regim devenit odios.

Un început de dezbatere în jurul acestui nefericit concept, cel de "realpolitik" începe deci să se facă simţit în Franţa, mai ales datorită unor voci din tabăra stîngii. În presă, precum şi în contextul unor dezbateri la televiziune şi la radio sunt reluate şi ironizate tot felul de declaraţii făcut în anii trecuţi de Jacques Chirac sau de Nicolas Sarkozy în cursul vizitelor făcute la Tunis. Niciunul din ei nu îndrăznea să pledeze pentru democraţie şi liberalizare, ambii ascunzîndu-se în jurul unor piruete verbale. Iată ce spunea Jacques Chirac în 2003:

"Drepturile omului încep prin a avea de mîncare, asistenţă medicală şi acces la educaţie, ori, din acest punct de vedere Tunisia a progresat foarte mult".

Iar în 2008 Nicolas Sarkozy, aflat şi el în capitala tunisiană, spunea cam aşa: "cu ce drept să dau lecţii unui ţări prietene unde am fost primit ca prieten?".

Toate aceste declaraţii sunt criticate deci în acest moment precum cu următoarea concluzie: această politică timorată nu este demnă de o Europă în care s-a născut filozofia, democraţia şi umanismul, care a fost şi este un loc de dezbatere, de reflecţie şi de confruntare a ideilor. Conceptul de "realpolitik" a devenit atît de anacronic încît se întoarce acum împotriva Europei şi a valorilor ei.