Egipt: ambii candidaţi la prezidenţiale îşi revendică victoria

Iar atmosfera nu este tocmai compatibilă cu ideea de tranziţie democratică pentru că între timp armata a revenit în prim-planul scenei politice asumîndu-şi puterea legislativă.  

Revoluţia egipteană pare să fie în acest moment într-un punct mort iar speranţele pe care populaţia şi le-a pus în ideea de schimbare sunt total spulberate. Trebuie spus că în Egipt armata este un fel de stat în stat. Ea reprezintă, pe lîngă partea militară, şi o veritabilă forţă economică avînd sub controlul ei enorme privilegii şi un complex industrial şi comercial cu diferite ramificaţii.

Cei care au crezut că militarii vor accepta treptat să se eclipseze de pe scena politică s-au înşelat. Iar acum iată-i pe aceşti militari din nou în situaţia de a prelua controlul prin decizia de dizolvare a unui Parlament ales în mod democratic dar dominat de islamişti.

Iar în cazul în care joi vom afla că Ahmad Chafiq este câştigătorul prezidenţialelor, vom putea spune că armata se simte destul de puternică pentru a opri definitiv această experienţă numită democraţie şi în care egiptenii au crezut timp de un an.

Evenimentele din Egipt ne reamintesc ceea ce s-a întâmplat în 1991 în Algeria, unde regimul de atunci, în spatele căruia se află tot armata, a permis organizarea de alegeri libere. Ele n-au mai ajuns însă până la turul al doilea când militarii au descoperit că islamiştii erau deja victorioşi la turul întîi. Aceasta este de fapt marea dramă a multor ţări din spaţiul arab şi musulman.

Cei care au profitat în primul rînd de revoluţiile din lumea arabă au fost salafiştii, fraţii musulmani şi islamiştii în general, fie ei radicali sau moderaţi. Si în Egipt, ca şi în alte ţări, opozanţii din tabăra laică sau liberală sau pur şi simplu democratică s-au organziat cu greu şi n-au reuşit să se unească pentru a forma veritabile structuri politice.

Virajul spre democraţie al Egiptului, ţară numărînd 82 de milioane de locuitori, este deci unul iluzoriu, cel puţin pentru moment. Iar în Piaţa Tahrir de la Cairo, simbol al revoluţiei şi al speranţei democratice manifestează acum islamiştii pentru a cere recunoaşterea victoriei candidatului lor la prezidenţiale.

In Algeria, cu 20 de ani în urmă, oprirea procesului democratic de către armată a declanşat un veritabil război civil care a durat 10 ani şi s-a soldat cu o sută de mii de morţi. Nu este exclus ca Fraţii musulmani să fie capabili, şi în Egipt, să lanseze o mişcare insurecţională. Mai rămâne această întrebare dureroasă pe care şi-o pun mulţi scriitori şi intelectuali arabi: de ce unele ţări sunt condamnate să treacă de la dictatura armatei la cea religioasă, altfel spus de la un rău la altul?

Întrebare fără răspuns pentru regiuni ale lumii unde democraţia nu a avut, la fel ca în occident, şansa de a se instala în spirite şi în practica socială prin revoluţii succesive, dintre care unele interioare.

Mulţi scriitori arabi aflaţi în exil în Franţa arată uneori în romanele sau în piesele lor că pentru o bună parte a populaţiei musulmane cuvinte precum “laic” sau “laicitate” nici nu există, sau, atunci când sunt totuşi create, ele înseamnă în mod obligatoriu “anti-religie” sau chiar “anti-islam”