Cât de europeană se simte Grecia?

„În Grecia, cei care îi urăsc pe evrei au ajuns la putere”, scria duminică şi ziarul popular german Bild-Zeitung.

Comentatorii din ambele ţări constată că, profitând de fapt de această criză, extrema dreaptă greacă intră pentru prima dată în guvern de la căderea dictaturii coloneilor, în 1974. Într-un fel, această prezenţă a extremei drepte în guvernul de la Atena ar trebui să însemne un avertisment pentru întreaga lume democratică. Toată lumea ştie că momentele de criză sunt prielnice tuturor populiştilor, extremiştilor, iluminaţilor care vin cu soluţii aşa-zis „alternative”, profitând de dificultăţile prin care trece populaţia. Uniunea Europeană trebuia să prevadă în orice caz şi acest lucru, şi anume că sacrificiile enorme cerute într-un timp extrem de scurt Greciei vor răscoli vechi demoni şi vor readuce în prim-planul vieţii politice forţe obscure şi incompatibile cu valorile europene.

Nici socialiştii greci nu au rămas indiferenţi, dovadă că 101 deputaţi socialişti au semnat marţi o petiţie ce denunţă cooperarea cu cele două formaţiuni naţionaliste, Noua Democraţie şi Laos. Ar fi o iluzie să credem deci că noul cabinet de la Atena ar fi un exemplu de unitate, ca să nu mai spun că joi el va fi confruntat cu prima manifestaţie de stradă de la instaurarea sa. O nouă mobilizare masivă se profilează deci la orizont împotriva măsurilor de austeritate, deşi sondajele puneau în lumină faptul că trei greci din patru sprijină politica noului premier. Grecia apare deci ca o ţară a tuturor paradoxurilor şi contradicţiilor.

Presa franceză continuă de altfel să publice analize şi articole critice legate de Grecia, care dau impresia că toată lumea rămâne în continuare foarte supărată pe această ţară. Un comentator al revistei L'Express nu-şi ascunde stupoarea în faţa faptului că o ţară atât de mică, reprezentând doar 2% din Produsul Intern Brut al Uniunii Europene, îşi poate trimite unda de şoc asupra a peste 500 de milioane de locuitori, câţi numără Europa, ba chiar şi asupra întregii lumi. În antichitate, Grecia a fost în centrul lumii, ori iat-o din nou în această postură, dar în sens negativ, exclamă cu ironie Christian Makarian.

Mai rămâne întrebarea: cât de europeană se simte Grecia?

Ziarul Le Monde de miercuri se întreabă dacă Grecia poate fi considerată o ţară europeană şi plonjează în istoria sa recentă pentru a exprima unele îndoieli în acest sens. „Democraţia” modernă în Grecia este foarte atipică, pentru că de fapt trei clanuri şi-au împărţit mereu puterea, familiile Caramanlis, Mitsotakis şi Papandreu. Francezii rămân stupefiaţi când descoperă că într-o ţară care face parte de multă vreme din Uniunea Europeană, Constituţia este redactată în numele „Sfintei treimi”. Cum să te mai miri în aceste condiţii că în Libia noua constituţie va fi bazată pe legea islamică?

Într-un interviu acordat ziarului Le Monde, fostul preşedinte Valéry Giscard d'Estaing, artizanul primirii Greciei în Uniunea Europeană, spune cam aşa: „Am pledat pentru integrarea europeană a Greciei din motive politice, pentru a încuraja democraţia în această ţară care ieşise de puţin timp dintr-o dictatură, dar primirea ei în Zona Euro a fost o gravă eroare". Doi istorici analizează ultimele două secole din istoria Greciei şi pun în lumină faptul că, în 1829, când a fost fondat statul grec, cu sprijinul Franţei, al Angliei şi al Rusiei, naţionaliştii greci visau să reînvie de fapt Imperiul Bizantin. Iar când capitala Greciei a fost stabilită la Atena, din motive simbolice, aceasta era de fapt un târg de 5000 de locuitori. Inima grecilor bătea de fapt la Constantinopol. Grecii au o cultură a rezistenţei în faţa invadatorilor sucesivi, ceea ce i-a făcut recalcitranţi şi la adoptarea normelor europene în materie de stat de drept, justiţie, administraţie şi democraţie. Pentru a explica toată această dramă modernă a Greciei, merită poate să ne amintim această frază spusă în antichitate de Pericle, în epoca de aur a Atenei: „Mult mai mult mă tem de erorile noastre decât de planurile duşmanilor noştri"...