Mişcările de gherilă în America latină – sfîrşit de epocă

Probabil că nu există ţară pe planetă unde să nu poată fi cumpărate în diverse bazaruri tricouri şi afişe cu imaginea lui Che Guevara. Chipul său a fost o emblemă pentru ideea de revoluţie marxistă în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Si chiar şi astăzi mulţi tineri îi prelungesc cultul, fără să ştie prea bine însă  ce rol a avut Che Guevara în mişcarea revoluţionară latino-americană. Pentru mulţi, faptul că Che Guevara a murit cu arma în mînă în jungla boliviană este suficient pentru a-l considera un erou.

El nu este însă singurul care a crezut în acest tip de revoltă. După victoria revoluţiei cubaneze, în 1959, cel puţin 40 de mişcări insurecţionale au izbucnit în America latină. Aproape toate erau inspirate de idelaurile marxist-leniniste şi de strategia adoptată de  Fidel Castro în Cuba. Nici una din ele nu a reuşit însă să ducă la acelaşi rezultat ca în Cuba, dar toate au dus la multă vărsare de sînge şi la moartea a sute de mii de oameni. Paradoxul este că unele dintre aceste mişcări, reprofilate în partide politice, au reuşit ceva mai tîrziu să ajungă la putere pe calea… urnelor.

Aşa a fost cazul cu fosta mişcare Tupamaro din Uruguay. Unii lideri sud-americani apropiaţi de ideologia şi romantismul revoluţionar al guerillelor au ajuns şi ei la putere, este cazul cu Hugo Chavez în Venezuela, cu Evo Morales în Bolivia, cu Rafael Correa în Ecuador, cu Ollanta Humala în Peru. O situaţie specială a cunoscut-o Nicaragua unde Frontul Sandinist, veritabilă mişcare de guerilla, l-a răsturnat pe dictatorul Somoza în 1979. Zece ani mai tîrziu sandiniştii au fost ei înşişi înfrînţi de o mişcare contra-revoluţionară finanţată de Statele Unite, pentru a reveni apoi la putere pe calea alegerilor libere.

Pe măsură ce democraţia a cîştigat teren în America latină, pe fond de modernizare şi mondializare, radicalismul promovat de aceşti guerilleros sud-americani şi-a pierdut însă din atracţie. Iar imaginea lor s-a degradat şi mai mult în condiţiile în care întreaga lume civilizată a început să aibă oroare de tot ceea ce ţine de terorism. Iată deci în ce condiţii mişcarea Farc din Columbia (sau altfel spus Forţele armate revoluţionate columbiene) a decis să înceapă negocieri cu puterea, după 48 de ani de luptă armată.

In prezent s-ar părea că această mişcare de guerilla, cea mai veche de pe continentul sud-american, nu mai dispune decît de 9200 de combatanţi demobilizaţi din punct de vedere ideologic. Negocierile intervin şi pe fondul unei presiuni militare exercitate asupra lor, ceea ce îi face probabil să considere că o înţelegere cu guvernul ar putea fi o ieşire din scenă mai glorioasă decît lupta “cu arma în mînă şi pînă la ultimul om”, aşa cum cereau pe vremuri sloganurile revoluţionare.