Nuntă de aur franco-germană

Corespondentul RFI la Berlin, William Totok

Deputaţii germani au calificat tratatul drept „o performanţă istorică unică” şi ca o piatră de hotar a relaţiilor bilaterale excelente. Săptămîna viitoare, marţi 22 ianuarie, parlamentarii celor două ţări, cît şi şefii de stat şi guvern din Franţa şi Germania vor participa la Berlin la o reuniune comună pentru a marca aniversarea semnării tratatului de la Elysée.

Prima şedinţă din noul an a parlamentului federal – Bundestag-ul - a fost dedicată relaţiilor franco-germane şi aniversării semnării tratatului de la Elysée în urmă cu 50 de ani. Preşedintele grupului parlamentar creştin-democrat, Andreas Schockenhoff, a calificat tratatul drept o piatră de hotar a relaţiilor dintre cele două ţări, Franţa şi Germania. Tratatul este o dovadă a voinţei comune, în vederea edificării relaţiilor bilaterale, a subliniat politicianul creştin-democrat. Schockenhoff a mai amintit în acest context de rolul celor două ţări în cadrul Uniunii Europene, menţionînd că acordarea Premiului Nobel pentru Pace este şi un omagiu indirect adus procesului complicat de reconciliere franco-germană. Premiul Nobel reprezintă şi o obligaţie limpede pentru Germania şi Franţa de a continua procesul de integrare europeană. Această obligaţie cuprinde inclusiv politica externă şi de securitate comună.

Expertul social-democrat pentru politică externă, Günter Gloser, a calificat tratatul drept „o performanţă istorică unică“. Ministrul de stat în ministerul federal de externe, Michael Link, a vorbit despre o prietenie adînc înrădăcinată, reală, care leagă astăzi cele două ţări.

Adenauer şi de Gaulle au încercat în urmă cu 50 de ani să depăşească vechile rivalităţi existente între Germania şi Franţa şi să normalizeze relaţiile bilaterale. În vederea realizării reconcilierii, preşedintele Charles de Gaulle a făcut, în septembrie 1962, un turneu istoric prin mai multe localităţi vest-germane. Cu două luni înainte de acest eveniment, cancelarul Adenauer a fost la Paris, cu intenţia de a demara acest proces complicat, umbrit de vechi tensiuni.

Rivalităţile franco-germane datau din secolul al XIX-lea, cunoscînd o escaladare sîngeroasă în războiul din 1870/71. Atît Franţa, cît şi imperiul german au încercat în următorii ani să-şi extindă aria de influenţă politică, diplomatică şi economică, ceea ce a creat alte tensiuni. În primul război mondial, cele două ţări se aflau pe baricade diferite, iar tratatul de pace de la Versailles a declanşat un val de revizionism în Germania, care devenise o republică. Una din promisiunile regimului condus de dictatorul Hitler a fost „ştergerea ruşinii de la Versailles“.

Paternitatea calificativului „tratatul ruşinii de la Versailles“, folosit în presa germană a vremii, îi este atribuită jurnalistului conservator Fritz Klein (1895-1936), originar din România, care fusese redactor şef al ziarului naţional-conservator “Deutsche Allgemeinen Zeitung”.

Ocuparea Franţei de către trupele germane în al II-lea război mondial şi instalarea regimului pro-nazist al lui Pétain au contribuit la degradarea absolută a unor posibile relaţii normale între cele două popoare.

Contactele politice dintre Adenauer şi de Gaulle, în 1962, au facilitat începerea procesului de reconciliere dintre cele două ţări. Într-o cuvîntare rostită de preşedintele de Gaulle cu prilejul vizitei sale din septembrie 1962, acesta a apelat la generaţia tînără, cerînd să uite vechile conflicte şi să privească spre viitor.

Totodată, cei doi oameni politici, Adenauer şi de Gaulle, s-au pronunţat atunci pentru realizarea unui proiect comun, pe atunci vizionar. Preşedintele francez a vorbit despre o unificare a continentului european. Ca punct de pornire pentru acest proiect, de Gaulle îşi imagina crearea unui soi de uniune franco-germană.

Contactele la nivel înalt între cele două state, din 1962, au nivelat terenul diplomatic în vederea semnării tratatului de prietenie franco-german. Acordul a intrat în istorie sub numele de „Tratatul de la Élysée“  şi a fost semnat pe 22 ianuarie 1963. În preambulul tratatului se subliniază şi necesitatea strîngerii relaţiilor cu Statele Unite, Anglia şi ţările NATO, cît şi refacerea unităţii Germaniei.