Occidentul în faţa erorilor sale de analiză

"Bine aţi venit într-o lume post-islamistă", se intitulează un articol publicat luni de ziarul economic Les Echos. Citez acest titlul pentru a sublinia faptul că dezbaterea pe care o evocăm ia uneori un ton exaltat. Sigur, occidentalii ar vrea să creadă că revoltele din lumea arabă deschid o nouă eră, dar speranţa ascunde în ea şi multă teamă.

Oricum, lumea globalizată, scrie Les Echos, este una post-occidentală, adică una în care Occidentul nu se mai află în centrul lumii. Iar dacă revoluţiile, schimbările sau evoluţiile din lumea musulmană şi arabă vor continua în sensul cel bun, adică spre democraţie şi liberalism, vom putea vorbi, pe plan regional, despre o lume post-islamică, în care islamul nu va mai fi în centrul societăţii, ci valorile legate de libertate, libera exprimare, drepturile omului.

Până atunci, însă, Occidentul constată cu stupefacţie cât de tare s-a putut înşela în unele privinţe, sau cât de cinic a fost în politica sa arabă şi musulmană. Occidentul a avut întotdeauna o politică pe termen scurt, spun cei mai mulţi analişti, mai precis a pactizat cu o mulţime de dictatori pentru a "cumpăra" astfel stabilitatea, dar mai ales pacea cu Israelul şi diverse avantaje economice. In revista l’Express, Marc Trévidic, judecător de instrucţie specializat în dosare legate de terorism declară următoarele: "Arabia Saudită este una din ţările de unde se propagă doctrina islamistă radicală wahhabistă.

Dar în acelaşi timp Arabia Saudită este aliatul nostru, noi îi vindem arme şi îi cumpărăm petrolul. Occidentul, din motive comerciale, sprijină aliaţi periculoşi. Iar acum tot noi plătim preţul pentru acest alianţe, Noi am fabricat islamismul. Trebuie să înţelegem că islamismul se naşte din dictatură. Greu de găsit o frază mai clară pentru a exprima paradoxurile diplomaţiei occidentale. Într-un fel, Occidentul se trezeşte acum ca dintr-un somn lung şi descoperă, de exemplu, că pacea semnată de Egipt cu Israelul nu ar fi întrunit niciodată aprobarea poporului egiptean, dacă ar fi fost supusă la vot.

Sau, mai descoperă că prietenul Occidentului, fostul preşedinte Hosni Mubarak, îi ţinea sub control pe islamişti în ţara sa, dar îi lăsa să plece să lupte pe alte "fronturi", de exemplu în Afganistan, împotriva ruşilor. Ori aşa s-a născut ulterior Al Qaida, din această  "Internaţională islamistă" care s-a dus, cu binecuvîntarea de atunci a Occidentului să lupte în Afganistan şi a întors apoi armele împotriva marilor democraţii.

Există, apoi, această prejudecată occidentală, că lumea musulmană şi arabă nu ar fi compatibilă cu democraţia. Ori, dintr-o dată, ce constată occidentalii? Că manifestanţii din Tunisia, Maroc, Algeria, Egipt, Libia sau Iordania n-au strigat în ultimile săptămîni nici "moarte Israelului", nici "moarte Americii", nici "moarte Occidentului" ci  "vrem libertate, vrem democraţie".

Mulţi observatori, inclusiv evrei, văd un semn bun în acest angajament arab în favoarea unor valori legate de libertate, care depăşesc tradiţionalul conflict israelo-arab. In acelaşi timp acest vînd de libertate din lumea arabă provoacă o mare nelinişte în singura democraţie din regiune, adică în Israel. Nimeni nu a uitat că în Iran în 1979, în numele libertăţii a fost dat jos de la putere şahul, şi apoi în numele libertăţii poporul a fost invitat la vot pentru a alege o nouă formă de guvernare, şi că aşa a apărut, în mod "democratic" republica islamică şi gărzile revoluţionare care au confiscat apoi revoluţia iraniană. Acest model este un coşmar pentru Israel şi pentru Occident, şi nimic nu ne asigură că el nu s-ar putea repeta.

Totuşi, pentru că vorbim de modele, s-ar părea că ţările arabe nu privesc atît spre Iran cît spre Turcia, unde islamul şi modernitatea şi-au găsit totuşi un echilibru intern. Ceea ce nu înseamnă că "modelul turc" nu pune şi el probleme occidentului, mai ales că mai nou Ankara şi-a răcit relaţiile cu Israelul şi şi-a intensificat în mod spectaculos schimburile cu Iranul.

Ziarul LE MONDE a publicat în ediţia sa de duminică o interesantă analiză semnată de un politolog de origine arabă care explică astfel această "renaştere a demnităţii" în lumea arabă: timp de aproape patru decenii populaţiile din aceste ţări au fost obligate să accepte o politică situată la antipodul identităţii lor.

Manifestînd acum pe străzile din Tunis, Cairo sau Tripoli arabii îşi revendică dreptul la demnitate. Iar un fost consilier al preşedintelui Bill Clinton constată cu stupoare că această revoltă a lumii arabe s-a produs în absenţa unor lideri tradiţionali, pentru că noul "lider" al lumii arabe a devenit de fapt un canal de televiziune, Al-Jazeera. În ediţia sa de astăzi, acelaşi cotidian LE MONDE încearcă să decripteze modul în care produs mobilizarea populară şi s-au organizat manifestanţii.

Ziarul constată că internauţii, precum şi cei familiarizaţi cu alte reţele gen Facebook, Twitter şi Youtube, sunt de fapt pe cale de a schimba lumea. Observatorii mai constată însă şi faptul că scenariul "revoluţiilor" din Tunisia şi Egipt s-ar putea să nu funcţioneze în ţări precum Libia sau Algeria. Pe de altă parte, Occidentalii nu sunt de loc încîntaţi să constate că febra revoluţionară ar putea afecta ţările de unde se aprovizionează ei cu petrol.

Dictatorul de la Tripoli, Moamar Ghaddafi, îi şantajează deja pe occidentali şi-i ameninţă că va naţionaliza societăţile europene din Libia dacă sprijină revoltele din ţara sa. Pieţele petroliere sunt deja cuprinse de o oarecare nervozitate la gîndul că unda de şoc contestatară ar putea ajunge şi în regiune Golfului, unde se aflà 50 la sută din rezervele mondiale de petrol. Cum s-ar spune, revoluţiile sunt bune, dar nu la staţiile de benzină.