Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Perioada post-Gaddafi

perioada-post-gaddafi.jpg

Perioada post-Gaddafi.REUTERS/Zohra Bensemra

În aşteptarea căderii definitive a regimului încarnat de Muammar Gaddafi, comunitatea internaţională pregăteşte perioada post-Gadhafi, un vast şantier care suscită multe nelinişti şi prezintă multe necunoscute. Căderea regimului de la Tripoli ar mai putea avea ca efect încurajarea altor mişcări de opoziţie din lumea arabă, deşi scenariul înlăturării de la putere a lui Gaddafi trezeşte anumite rezerve printre arabi.

Nu există, din păcate, nici o reţetă miracol, sută la sută la sută garantată şi eficientă, pentru alungarea dictatorilor şi demolarea regimurilor dictatoriale. Fiecare caz este special, după cum o demonstrează evenimentele de anul acesta din spatiul arab. Metoda ideală ar fi, totuşi, cea care evită vărsarea de sînge sau un număr mare de victime omeneşti.

În acest sens, revoluţiile din Tunisia şi Egipt sunt exemplare, pentru că manifestanţii n-au recurs la arme pentru a-i obliga pe Ben Ali şi pe Hosni Mubarak să se eclipseze de pe scena politică. Mişcările pacifiste au însă limitele lor, atunci cînd nu sunt susţinute de armată.

Armata siriană, de partea regimului

În Siria, de exemplu, armata nu urmează exemplul egiptean si nici tunisian si nu dă semne că ar fi dispusă să se alăture "poporului". Să ne amintim de strigătele entuziaste ale românilor în decembrie 1989 cînd la Bucureşti se scanda "armata e cu noi". Cînd armata şi poliţia trec de partea bună a baricadei, adică acolo unde vibrează dorinţa de schimbare, de libertate, de demnitate şi de democraţie, lucrurile merg mai uşor.

Nu a fost cazul în Libia, după cum constatăm, unde armata nu s-a prea alăturat "poporului", şi unde rebelii se luptă de 6 luni pentru a învinge forţele pro-Gadhafi. Iar dacă n-ar fi avut ajutorul aerian si logistic al Alianţei Nord- Atlantice, plus cîteva sute de "consilieri" pe teren, rebelii libieni nu s-ar afla astăzi la Tripoli ci în închisori sau chiar pe lumea cealaltă.

Riscurile susţinerii occidentale

Acest model, însă, are limitele sale, pentru că reduce substanţial autoritatea viitorilor lideri. În lumea arabă, un guvern care se instalează la putere cu ajutor occidental riscă să fie contestat în orice moment de noi forţe de opoziţie şi de tot felul de miscări mai mult sau mai putin obscure. Este cazul în Afganistan unde regimul încarnat de Hamid Karzai n-ar rezista probabil nici cîteva luni fără ajutorul americanilor.

Nici situaţia din Irak nu este foarte diferită... Iată motivul pentru care în nici un caz occidentalii nu preconizează vreo intervenţie în Siria. De altfel cazul sirian şi cel libian, din punct de vedere geopolitic, nu prezintă multe similitudini.

Muammar Gadhafi era considerat de multă vreme chiar de către vecinii săi arabi drept un fel de clovn megaloman, un ins capricios şi imprevizibil. În ţara sa mare ca suprafaţă, dar mică dacă ne gîndim la numărul de locuitori, doar 5 milioane, Gadhafi făcea pe profetul, îi finanţa pe alţi dictatori africani dar îi sprijinea concomitent şi pe opozanţii lor, declanşa tot felul de revoluţii locale şi întreţinea un cult al personalităţii demn de Coreea de Nord.

Siria, care numără aproape 23 de milioane de locuitori, are însă o cu totul altă poziţie în regiune, fiind principala aliată a Iranului. O intervenţie occidentală în Siria ar însemna deci indirect o declaraţie de război făcută Iranului.

Opozanţii din Maroc, Algeria, Iordania, Yemen sau Bahrein urmăresc fără îndoială cu extremă atenţie ceea ce se întîmplă în Libia, dar strategia lor este bazată pe metode paşnice.

Presiunile internaţionale, de ajutor

Din tot ce s-a întîmplat însă în ultimile opt luni în lumea arabă putem ajunge totuşi la concluzia că dictatorii ajung într-o situaţie de mare fragilitate atunci cînd revoltele interne sunt sprijinite de opinia publică internaţională. Presiunile internaţionale, eventual decretarea de sancţiuni economice, sunt factori susceptibili să favorizeze căderea unui dictator.

Deşi nici în acest caz nu se poate generaliza, cubanezul Fidel Castro n-a căzut nici după decenii întregi de embargou american, iar pe irakianul Sadam Hussein a trebuit să-l alunge din bîrlog trupele americane.

Analistii lucizi constată, nu fără o oarecare amărăciune, că dincolo de raţiuni umane şi morale, intervenţia occidentală în Libia a avut ca scop şi petrolul. Iar viitorul guvern de la Tripoli, din viitoarea Libie liberă, va avea de plătit un preţ economic faţă de ţările care l-au bombardat, în momentele grele ale rebeliunii, pe Gaddafi.