Play
Ascultă RFI Romania
Play
Ascultă RFI France
Ascultaţi


Perspective istorice modificate

bernauer-str-13-8-11-dsci0018.jpg

Perspective istorice modificate

Primul cancelar al R. F. Germania, creştin-democratul, Konrad Adenauer (1876-1967) a intenţionat să renunţe la Berlinul Occidental, în schimbul unor teritorii din Germania comunistă. Liderul comunist est-german, Walter Ulbricht (1893-1973), este principalul responsabil pentru ridicarea zidului şi nu liderul sovietic, Nikita Sergheevici Hruşciov (1894-1971), precum s-a susţinut. Cărţile şi studiile apărute cu prilejul aniversării ridicării Zidului de la Berlin în urmă cu 50 de ani au produs o schimbare a perspectivelor de interpretare a istoriei şi a rolului unor personaje politice.

Corespondentul RFI la Berlin, William Totok

În preajma comemorărilor dedicate ridicării Zidului de la Berlin, pe data de 13 august 1961, în Germania au apărut numeroase studii, cărţi şi articole care analizează acest eveniment. În mai toate evocările publicistice au fost prezentate momentele principale ale evenimentelor din august 1961. Atunci Zidul devenise simbolul vizibil al divizării oraşului Berlin şi al continentului european.

Cea mai şocantă dezvăluire făcută în aceste zile a fost publicată în revista „Der Spiegel“  Bazîndu-se pe documente declasificate din arhivele guvernamentale germane, revista a descoperit că primul cancelar al Republicii Federale Germania, creştin-democratul Konrad Adenauer a avut intenţia să renunţe la Berlinul Occidental. După război, Berlinul fusese împărţit în 4 zone de ocupaţie, partea răsăriteană era sovietică, cea occidentală se află sub control american, francez şi britanic.

Decizia liderului comunist est-german, Walter Ulbricht de a ridica în mijlocul oraşului un zid despărţitor a declanşat o criză politică majoră între est şi vest. Pentru cîteva zile tancurile sovietice se aflau faţă-n faţă cu cele occidentale. Asta în mijlocul oraşului, la trecerea de frontieră Checkpoint Charlie.

Nu s-a tras nici un foc şi acţiunea de atenţionare militară reciprocă s-a încheiat paşnic. Adenauer care public era cunoscut ca un partizan al unificării Germaniei avea tocmai atunci ideea de a renunţa la Berlinul Occidental. Puterile aliate occidentale, însă, niciodată nu ar fi acceptat trecerea părţii vestice sub administrarea puterii pro-sovietice din est. Planul lui Adenauer prevedea schimburi teritoriale.

În schimbul renunţării la Berlinul Occidental, esticii ar fi trebuit să ofere RFG-ului unităţi teritoriale din Turingia şi Mecklenburg respectiv din jurul oraşelor Leipzig şi Schwerin. Aceste teritorii fuseseră ocupate iniţial de americani şi britanici. Aceştia au renunţat ulterior la ele, în favoarea sovieticilor.

Pentru realizarea planului său, Adenauer voia să-l convingă pe preşedintele american John F. Kennedy (1917-1963) să negocieze cu sovieticii acest schimb. Planul nu a fost acceptat.

Adenauer care se afla atunci în preajma campaniei electorale, ar fi dat prin realizarea acestui plan şi o lovitură de graţie rivalului său principal, social-democratul, Willy Brandt (1913-1992). Acesta era în acea perioadă primarul guvernator al Berlinului Occidental.

Faptul că Adenauer s-a deplasat la Berlin abia 9 zile după ridicarea Zidului poate fi interpretat şi ca o formă de egoism politic. Încercînd să nu-l întîlnească pe Brandt, în ultimă instanţă Adenauer totuşi s-a dus la Berlin, ceea ce fusese perceput ca un gest de solidaritate cu locuitorii sectoarelor occidentale ale oraşului.

Relevante pentru modificarea unor interpretări legate de istoria recentă sunt şi analizele dedicate rolului pe care l-a jucat liderul comunist est-german, Walter Ulbricht. Pînă acum s-a susţinut că liderul sovietic, Nikita Sergheevici Hruşciov ar fi fost responsabilul principal pentru ridicarea zidului.

Din documente sovietice însă s-a aflat că timp de 8 ani, Hruşciov s-a opus propunerii lui Ulbricht de a institui un regim de frontieră în mijlocul oraşului, similar celui de la graniţa celor două state germane. Hruşciov a renunţat la ezitările iniţiale în urma insistenţelor venite din Berlinul de est.

Asta după ce criza internă risca să escaladeze, iar RDG-ul să piardă alte milioane de locuitori. Pînă-n 1961 au fugit aproape 2 milioane de est-germani, profitînd de frontierele deschise între Berlinul de est şi de vest.