Politica externă, marea absentă din discursul electoral francez

În 2007, când a fost ales Nicolas Sarkozy presedinte al Franţei, s-a vorbit mult despre "Sarko americanul". Un slogan care dorea să marcheze o ruptură cu perioada precedentă, cea începută în 2003, odată cu refuzul Franţei conduse de Jacques Chirac de a se alinia pe poziţia Washingtonului în dosarul irakian. Refuzul francezului de-al urma pe George Bush junior pe frontul din Irak a deschis o criză fără precedent între cei doi aliaţi. Criză repercutată până si pe meniurile congresmenilor americani, în care cartofilor prăjiţi serviţi nu li se mai spuneau "french fries", ci "freedom fries".

Deîndată ce a sosit la Palatul Elysée, Nicolas Sarkozy a dorit să-si afiseze prietenia cu locatarul Casei Albe, căruia îi făcea apoi o vizită mediatică sase luni mai târziu. Ruptura dorită de noul lider francez a fost însă mai degrabă una de stil, decât de fond. Cearta franco-americană fusese parţial resorbită de Chirac, care după criza din 2003 relansase relaţia Franţa-SUA, cu ocazia eforturilor de pacificare si democratizare a Orientului Apropiat si Mijlociu.

Acelasi Jacques Chirac încercase încă din 1995 să reintegreze Franţa în comandamentul militar integrat NATO, înainte de a renunţa la idee. După 43 de ani de absență din această structură, Sarkozy va consfinţi revenirea în 2009, fără ca această chestiune să fi apărut însă undeva în programul său electoral.

Potrivit unor apropiaţi ai candidatului socialist la prezidenţiale si favorit al sondajelor, François Hollande, acesta din urmă nu va retrage din nou Franţa din structurile militare NATO, dacă ajunge la Palatul Elysée în seara de 6 mai, asa cum a făcut-o prima dată generalul de Gaulle în 1966. Hollande va încerca doar să obţină de la americani o reorientare a misiunilor NATO spre misiunea sa principal, adică aceea a protejării teritoriilor european si american. Cu alte cuvinte, NATO nu trebuie să se substituie unor eventuale misiuni ONU în regiuni îndepărtate, cum ar fi Afganistanul.

Dosarul afgan este de altfel subiect de foarte puţine dispute între principalii candidaţi la sefia Franţei. Atât Sarkozy, cât si Hollande preconizează retragerea tuturor soldaţilor de acolo, primul însă într-un ritm mai puţin alert decât cel de-al doilea, care si-ar dori ca toţi militarii francezi să fie acasă până la sfârsitul acestui an.

De notat că revenirea Franţei în comandamentul integrat NATO nu-l va opri pe Sarkozy să-i refuze lui Barack Obama acum doi ani "si doar un soldat combatant francez suplimentar" în Afganistan. Episodul libian de anul trecut nu a ameliorat legăturile presedintelui francez cu omologul său de la Washington. După ce a făcut timp de zece zile si zece nopţi treaba cea mai mare, adică a bombardat siturile strategice ale lui Gaddafi, Obama si-a retras avioanele, de teamă să nu se trezească pe braţe cu un nou război. Sarkozy va profita de ocazie pentru a minimaliza aportul Pentagonului, lucru care va fi evident prost primit de cealaltă parte a Oceanului.

Divergenţele au persistat si mai persistă în alte dosare sensibile, cum ar fi Iranul, Turcia, dezarmarea nucleară mondială, scutul antirachetă din Europa, s.a.m.d.. Cu alte cuvinte, contrar a ceea ce spun adversarii presedintelui-candidat, acesta nu a "aliniat" Franţa pe poziţia americană, dar a sprijinit ideea de "familie occidentală", pentru a ţine piept influenţei tot mai mari a ţărilor emergente.

Relaţia dintre Paris si Washington este deci mai nuanţată decât se credea, iar Sarkozy a încercat de fiecare dată când a putut, de-a lungul mandatului său, să impună poziţia Franţei, cu riscul de a-i "irita" pe prietenii americani. Cum a evoluat însă de cinci ani încoace relaţia cu Rusia? "Relaţia Franţei cu Rusia a răspuns unui soi de cursă contra cronometru cu Germania", scria nu demult un analist de la ziarul Le Monde. "Parteneriatul strategic" promovat de Nicolas Sarkozy cu Moscova se datorează în mare parte dorinţei sale de a nu se lăsa depăsit de cancelara Angela Merkel în relaţia cu marele vecin din est. Presedintele Franţei a fost de altfel unul dintre primii care l-au felicitat pe Vladimir Putin după victoria acestuia la alegerile din 4 martie.

În relaţia franco-rusă predomină însă afacerile, găsirea unor contracte interesante, chiar dacă uneori riscante. Astfel, vânzarea anul trecut a patru port-elicoptere franceze de tip Mistral Rusiei, o premieră pentru un astfel de contract militar între o ţară NATO si Rusia, a demonstrat lumii întregi cât de mult este dispusă Franţa să-si socheze aliaţii, doar-doar să intre în graţiile Moscovei. Chiar si astăzi mai persistă întrebări legate de amploarea transferului de tehnologie legată de această vânzare a cărei sumă totală nici ea nu se cunoaste încă.

Rusia a decis, cert, să se reînarmeze, Putin a repetat-o de curând, iar Franţa se visează pe post de furnizor privilegiat. În schimb, dosarele de securitate internaţională, cum ar fi Iranul, Siria sau Libia au continuat să opună cele două capitale, în particular în incita Naţiunilor Unite. Semn că alianţa de circumstanţă, economică în cazul de față si-a demonstrat limitele. Poziţia tot mai autoritară si intransigentă a Rusiei pe plan mondial a spulberat deja planurile lui Sarkozy de a constitui "un vast spaţiu de securitate si prosperitate între Europa si Rusia", proiect care deocamdată nu a făcut prea multe propuneri concrete.