Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Prea diplomata diplomaţie română

Reuniunea diplomaţiei române se desfăşoară în aceste zile la Bucureşti. Toţi ambasadorii României participă la discuţiile de la Cercul Militar Naţional. Tema generală a reuniunii este "20 de ani de transformare în politica externă românească".

Analiza de Luca Niculescu

Reuniunea e de criză: dacă în 2007 şi 2008, întâlnirea ambasadorilor avea loc la hoteluri de cinci stele, în 2009, Ministerul organizează aproape gratis reuniunea la Cercul Militar Naţional. Nici nu putea fi altfel, în condiţiile în care şi Externele sunt profund afectate de criză: banii pentru plata chiriilor au fost reduşi, diplomaţii din străinătate trebuie să se mute în ambasade, 55 de posturi din Europa de Vest au fost tăiate, iar instituţia riscă să intre în încetare de plaţi din noiembrie, după ce la ultima rectificare bugetară, Ministerul a obţinut mai puţin de jumătate din banii de care avea nevoie.

La întâlnirea de la Bucureşti diplomaţii vor face un bilanţ, tema generală fiind : "20 de ani de transformare în politica externă românească", având subtitlul "Acţionăm pentru viitor". Un titlu neutru, oricum mai inspirat şi mai puţin riscant decât cel din 2008 când ambasadorii români vorbeau despre "O economie în expansiune. O diplomaţie dinamică", chiar în zilele în care Lehman Brothers dădea faliment, iar economia mondială era aruncată în cea mai gravă criză de după cel de-al doilea Război Mondial. Este ceea ce se numeşte un contratimp.

Ce viziune pentru diplomaţia română ?

Pe holurile reuniunii din acest an, cuvântul de ordine va fi deci "criză". Diplomaţii se vor plânge (pe bună dreptate), de condiţiile dificile în care trebuie să reprezinte România, după ce bugetele au fost amputate drastic iar posturile au fost reduse. Din păcate, diplomaţia nu suferă însă numai de o criză conjuncturală, cauzată de recesiune. Problemele ei sunt mai profunde şi par a fi determinate în primul rând de o lipsă de viziune. După aderarea la NATO şi la Uniunea Europeană, acţiunea externă a României pare să nu aibă ţinte care să fie susţinute de mijloace. Câteva exemple :

În programul de guvernare al alianţei PDL – PSD se vorbeşte despre "reinterpretarea obiectivelor externe în scopul definirii de noi parametri, după aderarea la UE şi la NATO". Aderarea s-a produs însă acum trei ani şi "noii parametri" ar fi trebuit deja definiţi de ceva vreme. Mai mult, deşi afirma că vrea un rol "activ şi influent" în Uniunea Europeană, România nu reuşeşte deocamdată să joace această partitură, după cum se vede în primul rând din întârzierea dezbaterilor privind comisarul european.

Un alt exemplu: Bucureştiul nu a reuşit încă să îşi convingă partenerii europeni să găzduiască sediul Agenţiei UE de reglementare în domeniul energiei, cu toate că a depus multe eforturi. Singurul succes european recent al României poate fi considerat introducerea pe agenda europeană a unei Strategii privind Dunărea, un proiect austriaco-român, pe marginea căruia s-a comunicat însă prea puţin.

Tot din programul de guvernare aflăm că "România vrea să se impună ca o legătură indispensabilă a UE cu spaţiul de la răsăritul UE". Între a dori şi a putea este o diferenţă. Relaţiile cu vecinii de la Est sunt reci. Preşedintele român şi-a amânat de două ori vizita în Ucraina. Cu Moldova, dialogul era îngheţat de luni bune şi e interesant de văzut dacă Bucureştiul va şti să profite de schimbarea de la Chişinău pentru a deveni principalul interlocutor al acestei ţări în discuţiile cu UE. Pe flancul estic, principalul actor european nu este însă România, ci Polonia, ţară care împreună cu Suedia a şi avut iniţiativa Parteneriatului Estic, asumat apoi de Uniunea Europeană. România - deşi direct interesată de zona din Estul ei - nu a aflat de Parteneriatul Estic decât după ce proiectul a fost lansat.

Un alt dosar pe care România a vrut sa îl promoveze este cel care vizează diversificarea şi securizarea rutelor de transport energetic din Estul continentului către Europa. Misiunea a fost aproape imposibilă până acum, în condiţiile în care nu există o politică energetică comună la nivel european. În plus, relaţiile cu Rusia erau foarte reci, iar cele cu Turcia scăzuseră la un nivel nepermis, cele două ţări având un cuvânt greu de spus în orice proiect energetic din regiune. În dialogul cu Turcia a apărut o deschidere după recenta vizită a ministrului de Externe în această ţară. Trebuie acum ca Bucureştiul să profite de această deschidere, atât pentru chestiunile energetice, cât şi pentru proiectele ce vizează Marea Neagră, o altă zonă definită drept prioritară de către preşedintele român în urmă cu câţiva ani, dar în care progresele romaneşti sunt infime. Orice proiect la Marea Neagră este imposibil fără voinţa celor două mari ţari riverane, Turcia şi Rusia.

În ceea ce priveşte relaţia cu Rusia, vizita lui Traian Băsescu la Moscova nu a avut încă loc, deşi fostul preşedinte Vladimir Putin i-a adresat invitaţia acum mai bine de un an. Din programul de guvernare aflăm că unul dintre obiectivele României este "recuperarea Tezaurului românesc de la Moscova". Poate ar trebui o viziune mai largă.

Exces de timiditate

Dincolo de lipsa de obiective clare şi de lipsa de consistenţă a mijloacelor puse la dispoziţie, politica externă suferă şi de un exces de timiditate. Chiar când are dreptate, Bucureştiul nu îşi susţine ferm poziţia. S-a întâmplat aşa în numeroase rânduri în relaţiile cu Italia, cu Moldova şi cu Ucraina. Poziţia românească în dosarul Kosovo este în continuare greu de înţeles de mulţi dintre actorii europeni. Problema nu ţine atât de aparatul diplomatic, cât de factorul politic, care ar trebui să vină cu mesaje mai hotărâte, atunci când se poate. În acest sens, exemplele Cehiei şi Poloniei sunt grăitoare. Cele două ţări din fostul bloc comunist ştiu să se poziţioneze, ştiu să revendice – şi să obţină – posturi importante în structurile UE, sunt mult mai vizibile pe harta europeană decât România.

Timidă şi fără obiective clare, politica externă românească nu face de cele mai multe ori decât să bifeze evenimente pe care le influenţează prea puţin. Sigur, există parteneriatele strategice cu ţările importante ca SUA, Marea Britanie, Franţa sau Italia, dar acestea sunt folosite mai mult ca un alibi retoric în discursuri şi mai puţin ca un cadru ce are nevoie de conţinut.

În concluzie, dacă ne uităm la diplomaţia ultimilor 20 de ani, putem spune că România nu a ştiut să profite de elementele bune din acţiunea externă de dinainte de 1989. Africa, poate singura zonă a lumii în care România are o imagine net pozitivă, a fost uitată. La fel s-a întâmplat şi cu unele state arabe, chiar dacă recentele vizite ale preşedintelui în zonă ar putea să mai dezmorţească relaţiile. Concentrată ani buni pe intrarea în NATO şi în UE, România nu are acum priorităţi post aderare. Autorităţile de la Bucureşti spun deseori cu mândrie nedisimulată că România are ambiţia de a deveni cea de-a şaptea putere din Europa, o poziţie conformă cu populaţia şi dimensiunile ei. Până atunci, potrivit unui clasament publicat de ziarul francez La Tribune cu cei mai influenţi lideri politici europeni, preşedintele român se află pe poziţia a 24-a din 27. Mai e de lucru.

PS - Toate abordările de mai sus privesc în primul rând factorul politic, cel care trebuie să dea linia acţiunii externe a României. Diplomaţia se confruntă însă şi cu importante probleme interne, care ţin în primul rând de politica de resurse umane, de la modul în care se face selecţia angajaţilor, până la promovare şi inexistenţa unor planuri de carieră. Sunt mulţi diplomaţi tineri dezamagiţi de "sistem", deşi acesta este unul al funcţionarilor de elită. Recentele tăieri bugetare şi reduceri de salarii nu vor face decât să amplifice fenomenul.

PPS - La punctele pozitive ale Ministerului de Externe ar trebui trecut reorganizarea sistemului consular, care chiar dacă nu este perfect, funcţionează mai bine decât în urmă cu cinci ani, de exemplu.