Primăvara democraţiei în ţările arabe. Islamiştii în politică

Matei Vişniec:

Să ne amintim că această mişcare numită în mod metaforic „primăvara arabă” a început, calendaristic vorbind, pe 17 decembrie 2010 la Sidi Bouzid, oraş din centrul Tunisiei. În acea zi, un tânăr vânzător ambulant şi-a dat foc pentru a protesta împotriva poliţiei care îi confiscase marfa, implicit însă şi împotriva unui regim corupt reprezentat de preşedintele Ben Ali. Gestul său simbolic s-a aflat la originea unui seism politic şi social care de fapt continuă încă în lumea arabă şi musulmană.

Tunisia este însă, deocamdată, ţara în care „revoluţia” lansată atunci pare să fie cel mai aproape de ceea ce aşteaptă occidentalii şi lumea democratică de la ţările arabe. La un an după respectivele evenimente, Tunisia dispune astăzi de un nou preşedinte, în persoana lui Moncef Marzouki, care a fost de fapt unul dintre cei mai radicali opozanţi şi adversari, de pe poziţii laice şi de stânga, ai lui Ben Ali. Ca şi în unele ţări est-europene, imediat după căderea comunismului (mă gândesc la Cehoslovacia, unde dizidentul Vaclav Havel a fost ales preşedinte), Tunisia trăieşte acest moment istoric: un opozant istoric al fostului regim devine şef al statului şi garant al democraţiei.

Franţa, prin vocea preşedintelui Nicolas Sarkozy, salută evenimentul şi îl invită pe Moncef Marzouki să efectueze cât de repede o vizită la Paris. De altfel, noul preşedinte tunisian, de profesie medic, şi-a făcut studiile în Franţa, s-a aflat în exil în Franţa şi a fost căsătorit cu o franţuzoaică. Cu siguranţă că, la un moment dat, el va veni la Palatul Elysée ca să calce pe covorul roşu pe care i-l va întinde Franţa, dar până atunci el are de rezolvat alte urgenţe. Miercuri, de exemplu, el îl va numi în fruntea guvernului pe un islamist, Hamadi Jebali, lider al Partidului islamist Ennahda, câştigător al legislativelor de pe 23 octombrie…

Stânga naţionalistă tunisiană, mână în mână cu islamismul moderat

Iată-ne deci în fata unei configuraţii politice pe care merită să o analizăm: fostul lider al stângii naţionaliste tunisiene, devenit preşedinte, s-a aliat de fapt cu islamismul moderat ca să poată câştiga prezidenţialele. Iar celor care l-au acuzat, în tabara sa, dar şi din alte zone politice, că s-a aliat cu diavolul, el le răspunde simplu că nu ţin cont de noua realitate din Tunisia. Iar noua „realitate politică” din Tunisia se regăseşte şi în alte ţări arabe, precum Egiptul, în sensul că islamiştii n-au participat la revoluţii, dar participă la alegerile organizate în mod democratic, pe care le şi câştigă de altfel.

Începe, aşadar, o nouă etapă istorică pentru ţările arabe, unde islamiştii intră de fapt în politică într-un context de primăvară a democraţiei. Într-un editorial publicat în ultimul număr al revistei Le Point, directorul acesteia, Claude Imbert, vorbeşte de „islamul politic”. Nimeni nu ştie cum va evolua în acest nou context islamul, cât de „moderat” se va arăta el, cât de ataşat faţă de modelul democratic occidental, cât de capabil să reconcilieze tradiţia şi modernitatea.

Democraţia prinde bine

Claude Imbert arată în editorialul său că nici o religie de pe pământ nu este asumată cu atâta pietate ca religia musulmană şi nici o altă religie nu încearcă o modelare mai profundă a omului ca religia musulmană, întrucât pentru ea nu exista principiul „Să-i dăm Domnului ceea ce-i aparţine Domnului, iar Cezarului ceea ce-i aparţine Cezarului”. Nu, pentru religia musulmană totul aparţine cerului, de unde şi incertitudinile legate de modul în care partidele islamice vor evolua în ţările unde câştigă în mod democratic alegerile.

În prezent, Turcia şi Tunisia sunt două laboratoare politice ale lumii musulmane. Nu există nici o garanţie că democraţia va ieşi întărită din aceste experienţe, că ţările arabe vor evolua spre mai multa libertate individuală, spre egalitatea dintre sexe şi spre instaurarea unor state de drept cu separarea totală a puterilor. Islamiştii aşa-zis moderaţi se vor vedea însă şi ei confruntaţi cu noi probleme.

Într-un fel, perioada în care au fost persecutaţi de regimuri dictatoriale mai mult sau mai puţin laice a fost una „glorioasă” pentru ei. Uneori este mai uşor să fii martir decât să ai de rezolvat probleme economice, să fie nevoie să asiguri locuri de muncă şi să plăteşti la timp salariile. Faptul că partidele islamiste se vor confrunta, de pe poziţia unor responsabilităţi politice, cu realităţi sociale şi economice nu este chiar un lucru rău pentru democraţie... Este chiar o altă încercare istorică pentru regiuni în care principalul aliat al integrismului a fost sărăcia şi mizeria.