Rebelii libieni, între aliaţi şi Gaddafi

Televiziunea franceză a difuzat în mai multe rânduri imagini cu rebeli libieni care scandau, în semn de recunoştinţă, numele preşedintelui Nicolas Sarkozy, pentru că el este cel care a "forţat" intervenţia aliată în Libia. De fiecare dată însă când trupele lui Gaddafi îi resping pe rebeli aceştia din urmă se întreabă furioşi "unde e Sarkozy"? A fost cazul şi luni, când ofensiva rebelilor a fost oprită de oamenii lui Gaddafi la 140 de kilometri de orasul Sirt, locul de naştere al dictatorului. "Unde este aviaţia internaţională?" se întreabă de fapt insurgenţii de fiecare dată când focul inamicului îi obligă să de oprească sau chiar să se replieze. 

Poate fi dat jos de la putere clanul Gaddafi în aceste condiţii? Iată întrebarea pe care şi-o pun, de partea lor, cancelariile occidentale. Printre scenariile militare evocate de presa franceză figurează şi cel legat de o eventuală împărţire a Libiei.

Istoricii îşi amintesc în context că Libia nici nu a existat ca stat până în 1951, şi că acest stat s-a născut în forma sa actuală la iniţiativa Italiei, fostă putere colonială în regiune. Regiunea Cirenaica, unde a izbucnit revolta anti-Gaddafi, are afinităţi istorice cu Egiptul, şi nu a fost deloc mulţumită când Gaddafi l-a răsturnat de la putere, în 1969, pe regele Idris.

Cirenaica ar putea deci opta, în cazul în care Gaddafi nu cedează, pentru o declaraţie de independenţă şi deci de separare de Tripolitania, regiunea cea mai bogată şi populată, unde se află şi capitala Tripoli. Mai rămâne regiunea Fezzan, unde domină deşertul, zonă bogată în hidrocarburi însă, şi la care ar râvni cu siguranţă celelalte două entităţi.

Occidentalii au în minte acest scenariu care însà nu este evocat în mod oficial. Europenii, în mod oficial, speră într-o epocă post-Gaddafi care să înceapă cât mai curând. Într-un articol publicat în ziarul LE FIGARO, şefa diplomaţiei europene, doamna Catherine Ashton, schiţează deja un program de asistenţă economică pentru Libia dar şi pentru Egipt şi Tunisia. Pentru a stimula înrădăcinarea democraţiei în Africa de Nord, spune doamna Ashton, Europa va trebui să imagineze repede o politică de cooperare economicà.

Vor trebui eliminate numeroasele bariere tarifare pentru ca aceste ţări să-şi poată vinde produsele în Uniunea Europeană, vor trebui create burse pentru studenţi, vor trebui revăzute procedeele de acordare a vizelor astfel încât oamenii de afaceri din regiune să poată călători fără probleme în Europa. S-ar spune că doamna Ashton are o viziune extrem de generoasă şi optimistă asupra viitorului.

"Istoria, mai explică ea, este plină de războaie care au fost câştigate şi de păci care au fost pierdute. În Europa, erori teribile comise după primul Război Mondial au deschis calea celui de-al doilea Război mondial". Iată o frază de natură să nu le placă francezilor dat fiind că prima conflagraţie planetară s-a încheiat cu pacea de la Versailles unde Parisul şi-a dictat în mare măsură condiţiile.

Să revenim însă la Libia: doamna Catherine Ashton are dreptate când spune că Europei îi revine misiunea de a reconstrui un "continent distrus" care este cel african. Un continent pe care europenii l-au colonizat şi l-au decolonizat apoi, comiţând erori teribile şi în ambele contexte.