Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Securitatea şi Ivan Deneş

denes-deutschland-magazin-37-08-i-s-4.jpg

Articol despre Deneş din „Deutschland Magazin“

Dosarul SIE al publicistului Ivan Deneş (1928, Timişoara - 2011, Berlin) dezvăluie că acesta a lucrat din 1948 (cu o mică întrerupere) pentru Securitatea română pînă-n 1989. În noiembrie 1989 generalul de Securitate Aristotel Stamatoiu a propus ca, pentru meritele deosebite, Deneş să fie distins cu ordinul „Tudor Vladimirescu”. În urma informaţiilor furnizate inclusiv de Ivan Deneş s-a confiscat în 1970 manuscrisul lui Belu Zilber (martor în procesul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, condamnat la moarte în 1954).

Corespondentul RFI la Berlin William Totok

Deneş a fost trimis „legendat” în 1970 în Occident, unde avea sarcina de a-i „discredita” pe Goma, Baconsky, Breban etc., a fost infiltrat la Europa liberă, avînd sarcina să penetreze acest post de radio, conspirat în documentele Securităţii sub numele de „Meliţa“.

Pe data de 12 iunie 1969 colaboratorul neoficial al Securităţii „Alecu Sîrbu“ predă poliţiei secrete o notă în care relatează că Belu Zilber lucrează la o scriere memorialistică în care vorbeşte despre „afacerea Pătrăşcanu“. Este doar una din numeroasele note detaliate furnizate de către „Alecu Sîrbu“ în care relatează despre fostul deţinut politic, Belu Zilber, un apropiat al ministrului de justiţie, Lucreţiu Pătrăşcanu, condamnat la moarte în anul 1954 (cf. ACNSAS, SIE 10829, vol. 3, ff. 266-267 şi 446-450). În urma torturilor Zilber acceptase rolul unui martor al acuzării, inventînd, pur şi simplu, întîmplări fanteziste care-l incriminau pe Pătrăşcanu. Zilber însuşi fusese condamnat la închisoare pe viaţă şi a ieşit din puşcărie în 1964.

Tot atunci a fost eliberat şi publicistul şi scriitorul Ivan Deneş, născut în 1928 la Timişoara, condamnat în 1958 pentru înaltă trădare. Acesta acceptase în detenţie să participe la reeducarea codeţinuţilor politici şi să furnizeze Securităţii sub numele de „Aurel Bantaş“ informaţii „demascatoare“ despre colegii de celulă (cf. idem., vol.1, ff. 90, 91 ş.u. A se vedea şi memoriile lui Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, editura Albatros, 1991, vol. 2, pp. 293 - 294).

Ivan Deneş trecuse deja printr-un stagiu de colaborare în perioada 1948-1953 cînd avea sarcina de a supraveghea „elementele troţchiste“ - între care se afla şi scriitorul proletcultist suspectat de „deviere de la linia partidului“, Titus Popovici (cf. ACNSAS, SIE 10829, vol. 1, ff. 25v, 87). Din 1964 pînă-n 1970 Deneş a relatat cu lux de amănunte despre scriitori şi despre convorbirile cu foşti deţinuţi politici care, în naivitatea lor, credeau în inocenţa fostului lor coleg de puşcărie.

În 1968 publică romanul „Păpuşarul“ în care tematizează cîteva aspecte legate de „obsedantul deceniu“, avînd la dispoziţie anumite informaţii care la vremea respectivă nu erau accesibile! (cf. William Totok, Episcopul, Hitler şi Securitate. Procesul stalinist împotriva „spionilor Vaticanului“, Ed. Polirom, Iaşi,  2008, pp. 75, 81.)

În urma informaţiilor primite de la Deneş, Securitatea a spart apartamentul lui Belu Zilber şi a furat în mai 1970 amintirile acestuia despre procesul Pătrăşcanu. Zilber a reconstituit aceste memorii care în 1991 au apărut sub titlul „Monarhia de drept dialectic“. (Familia lui Zilber, care murise în 1978, a primit de la SRI abia în 1997 manuscrisul original, publicat apoi la editura Humanitas sub un nou titlu: „Actor în procesul Pătrăşcanu. Prima versiune a memoriilor lui Belu Zilber“.)

În 1970 Securitatea îl trimite pe Deneş „legendat“ în Israel, de unde va pleca în Germania, stabilindu-se, în 1971, în Berlinul Occidental. Sarcina principală a lui Deneş (care acum primise numele de cod „GX-36“, înlocuit mai tîrziu cu numele „Petru Pintilie“, „Kraus“ respectiv „Konrad“) consta în „contracararea“ publicistică a activităţii unor „elemente“ ca Paul Goma, Nicolae Breban, A. E. Baconsky. Totodată avea sarcina să răspîndească materiale compromiţătoare în vederea discreditării pastorului Richard Wurmbrandt.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În timpul întîlnirilor secrete cu ofiţerii săi de legătură la Bucureşti, Berlin, Belgrad, Viena sau Budapesta i se indică „să se menţină pe poziţii de dreapta“ şi să se infiltreze în aceste cercuri din Germania, însă „fără excese sau manifestări potrivnice ţării noastre“ (cf. ACNSAS, SIE 10829, vol. 2, ff. 2-8). Pentru o scurtă vreme a reuşit, spre sfîrşitul anilor 1970, să fie angajat al postului de radio „Europa liberă“. („Omul ne este util, este foarte inteligent, destul de abil, nu avem motive să ne îndoim de sinceritatea şi loialitatea faţă de noi, are pătrundere bună la „Meliţa“ [numele de cod al „Europei libere“], cf. ACNSAS, SIE 10829, vol. 5, ff. 620-621.)

Informaţiile şi analizele politice trimise la Bucureşti sunt cotate de către conducerea Securităţii drept „operativ valoroase“. După ultima sa şedere la Bucureşti, în noiembrie 1989, generalul Aristotel Stamatoiu propune să i se decerneze pentru meritele sale ordinul „Tudor Vladimirescu“ (cf. ACNSAS, SIE 10829, vol. 2, ff. 854-893). Asta nu s-a mai întîmplat, fiindcă în decembrie a izbucnit revoluţia şi regimul a dispărut. Dosarul de agent al lui Deneş a fost închis pe data de 8 iulie 1990 (cf. ACNSAS, SIE 10829, vol. 2, f.971).

Pînă la moartea sa, în ianuarie 2011, Deneş a fost editorialist al revistei naţional-conservatoare, „Junge Freiheit“ şi redactorul şef al publicaţiei „Deutschland Magazin“, calificată de unii analişti ca o revistă extremistă dreapta.

Ilustraţii:

Coperta volumului lui Belu Zilber (Andrei Şerbulescu): Monarhia de drept dialectic

Necrologul dedicat lui Deneş din „Junge Freiheit“

Articol despre Deneş din „Deutschland Magazin“

William Totok, Berlin
1751