Play
Ascultă RFI Romania
Play
Ascultă RFI France
Ascultaţi


De ce se teme Franţa de imigranţi?

imigranti-tunisieni.jpg

Imigraţia, o problemă spinoasă la nivel european.

Diferendul dintre Franţa şi Italia privind imigranţii tunisieni nu îşi are rostul. Cel puţin aşa reiese dintr-o vastă anchetă publicată de Les Echos. Ziarul economic francez demonstrează că imigraţia nu influenţează nici conturile sociale ale ţării şi nici piaţa muncii.

Franţa este una dintre cele mai vechi ţări de imigraţie din Europa. Acum o sută de ani, Hexagonul număra deja un milion de imigranţi, faţă de cinci milioane în zilele noastre. Cu un flux net de doar o sută de mii de persoane pe an - fluxul net fiind diferenţa între cei două sute de mii care ajung anual aici şi suta de mii care pleacă înapoi - Franţa a devenit însă una dintre ţările europene care acceptă cei mai puţini străini.

Dacă în anii '60 firmele franceze se duceau direct în Magreb, în particular în Maroc şi în Algeria să-şi angajeze viitorii salariaţi, de câteva săptămâni încoace Guvernul de la Paris ţine un discurs complet diferit. Claude Guéant, ministrul francez de Interne şi al Imigraţiei militează pentru o reducere a imigraţiei, un viraj de 180 de grade chiar faţă de crezul şefului său Nicolas Sarkozy, un preşedinte care în trecut îşi propunea să instaureze o imigraţie selectivă, bazată pe nevoile economiei franceze.

Cum se explică această schimbare de atitudine, sosesc într-adevăr prea mulţi străini în Franţa, ce consecinţe asupra economiei ar avea limitarea accesului străinilor în această ţară? Iată doar câteva din întrebările la care încearcă să răspundă vasta anchetă realizată de ziariştii de la Les Echos.

Franţa, cum spuneam, este confruntată anual cu o sută de mii de străini, care trebuie primiţi, găzduiţi. O cifră modestă faţă de Norvegia, Italia sau Spania, unde proporţia de imigranţi este cel puţin de două ori mai mare. În plus, în Franţa, structura imigraţiei este foarte stabilă de peste două decenii, ţara primind în majoritate populaţii din Africa de Nord sau din cea sub-sahariană.

Franţa este apoi una dintre ţările dezvoltate cele mai generoase în termeni de protecţie socială. Un atuu pentru a-i atrage pe străinii talentaţi, dar şi o povară potenţială, dacă alţi imigranţi încearcă să profite de sistem.

La prima vedere, imigranţii necomunitari sunt primii beneficiari ai protecţiei sociale din Franţa. Studii recente arată însă că ei beneficiază de toate ajutoarele, mai puţin de cele de sănătate sau de pensie, care sunt în realitate cele mai costisitoare. Cu alte cuvinte, imigranţii sunt puţin reprezentaţi în tranşa de vârstă de peste 60 de ani, cea care beneficiază de cele mai mari cheltuieli - pensie sau sănătate.

Pe scurt, ponderea imigranţilor în conturile sociale ale Franţei este foarte mică şi asta cu toate că rata şomajului este foarte ridicată printre aceşti străini. Din punct de vedere strict bugetar, prezenţa imigranţilor este chiar benefică, întrucât aduce pe piaţă indivizi active, lucru care reduce ponderea fiscală cauzată de îmbătrânirea populaţiei. Acest aport al imigranţilor ar putea fi chiar ameliorat, dacă Franţa ar şti să atragă populaţii străine mai calificate, deci mai puţin sensibile la şomaj.

Altă întrebare pe care şi-o pun tot mai mult guvernanţii din Franţa este dacă o diminuare a imigraţiei ar putea reduce şomajul. Dacă raţionamentul este seducător în teorie - îi formezi pe şomerii francezi mai bine ca să se orienteze apoi spre meserii cu nevoi permanente în mână de lucru, precum restaurante sau construcţii - realitatea este cu totul alta.

Penibilitatea, precaritatea acestor munci îi interesează prea puţin pe şomerii francezi. A reduce deci numărul de imigranţi pentru munci pe care francezii oricum nu le vor face niciodată poate avea deci efecte nefaste. În primul rând, creşterea şi mai mare a tensiunii în anumite sectoare, dar şi o mărire a muncii la negru, deci a imigraţiei ilegale. Pe scurt, dacă muncitorul imigrant poate fi acuzat că provoacă o scădere a salariilor în anumite sectoare, nu tot pe el se poate da vina că şomajul creşte în Franţa.

În plină dezbatere franco-italiană, cu doar un an înaintea unor alegeri prezidenţiale şi legislative care se anunţă delicate pentru preşedintele Nicolas Sarkozy şi tabăra sa conservatoare, cifrele publicate de Les Echos dezmint aşadar o serie de idei preconcepute.