Ellenpontok, o revistă clandestină din timpul lui Ceauşescu

Această revistă, amintită şi în „Raportul final“ (2007) al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, a avut ca semnatari ai unor texte nume ca: Szőcs Géza, Ara-Kovács Attila, Tóth Károly Antal, Tamás Gáspár Miklós, Molnár János, Keszthelyi András, Szilágyi Sándor, Tőkés László, Takács Ferenc, Mészáros István, Monica Lovinescu, Paul Goma, Virgil Ierunca, Mihnea Berindei, Mihai Corne.

Reacţia Securităţii

Pe data de 1 septembrie 1982 şeful Direcţiei 1, generalul Aron Bordea, trimite o notă către Inspectoratul Judeţean Bihor. Nota este scrisă într-un stil alarmist care trădează îngrijorarea generalului. Prin intermediul unei emisiuni transmise de către secţia maghiară a postului de radio Europa liberă, interceptată de Securitate, s-a aflat că la Oradea a fost publicată o revistă clandestină, taxată imediat drept „naţionalist-iredentistă“.

Autorii revistei, se spune în text, sunt nişte intelectuali maghiari. În consecinţă, generalul ordonă Securităţii din Oradea să ia „măsuri complexe de verificare“ şi „contracarare“, „prin acţiuni ferme, a oricăror încercări de această natură“. Adică să suprime continuarea apariţiei acestei publicaţii, bagatelizată mai târziu în documentele Securităţii drept o „broşură“ nesemnificativă.

Cîteva zile mai târziu, şeful Securităţii din Oradea, colonelul Traian Sima, şi şeful serviciului care se ocupa de minoritatea maghiară pe judeţ, maiorul Ioan Sălăgean, raportează superiorului din Bucureşti că, prin intermediul unui colaborator neoficial, „Bărdac Ioan“ (născut în anul 1945, jurist, consultant al unor cercuri romano-catolice, autor a mai multor studii de drept) au reuşit să fotocopieze primele două numere ale revistei. Acelaşi colaborator urma să pună la dispoziţia Securităţii şi următoarele două numere.

Ce a însemnat Ellenpontok?

„Experimentul“ Ellenpontok a fost punctul culminant al evoluţiei politicii minoritare negative a regimului ceauşist de la Bucureşti. Odată cu declanşarea „mini-revoluţiei culturale“, în iulie 1971, Ceauşescu a stopat şi procesul de pseudo-destalinizare, iniţiat după venirea sa la putere, în 1965. În paralel s-a înăsprit şi politica faţă de minorităţi, maghiarii fiind taxaţi şi „lucraţi“ în documentele Securităţii ca „naţionalişti-iredentişti“, iar germanii ca „naţionalişti-fascişti“.

Teoria omogenizării naţionale, lansată de către Ceauşescu, a fost urmată un deceniu mai târziu de proiectul de sistematizare, adică a desfiinţării unor localităţi rurale şi urbanizarea lor forţată. Totodată s-a dus o politică tacită de distrugere administrativă a învăţământului minoritar, percepută ca o formă de suprimare a identităţii culturale specifice a „naţionalităţilor conlocuitoare“.

La începutul anilor 1980 s-au înmulţit reacţiile de protest faţă de toate aceste măsuri abuzive, potenţate de un naţionalism tot mai agresiv, promovat de către PCR. Simptomatică pentru radicalizarea treptată a opoziţiei faţă de politica oficială a regimului a fost atmosfera din cadrul cenaclului literar „Ady Endre“ din Oradea, după ce Károly Toth a preluat conducerea cenaclului.

Atunci s-a cerut, într-o scrisoare semnată de numeroşi intelectuali, înfiinţarea unei reviste literare locale în limba maghiară, invocîndu-se existenţa revistei române „Familia“. Securitatea care a supravegheat cenaclul cu ajutorul a şase colaboratori („Juhasz“, „Valentin“, „Bărdac Ioan“, „Ady“, „Bihari“ şi „Stănculeţ“) a încercat să-l desfiinţeze, propunând unificarea lui cu cel în limba română, „Iosif Vulcan“.

„În prezent rezultă cu claritate că actuala conducere a cenaclului »Ady« a scos activitatea acestuia de sub controlul organelor competente, folosind cadrul organizat literar drept pretext care să permită manifestările naţionaliste, a unor acţiuni după bunul lor plac, corespunzătoare concepţiilor lor duşmănoase,“ se spune într-un plan de măsuri al Securităţii din 19 februarie 1982.

Consecinţele realizării publicaţiilor clandestine

Pentru că nu s-a aprobat înfiinţarea oficială a unei reviste, s-a născut ideea creării unei publicaţii clandestine. Astfel de reviste clandestine existau în mai toate ţările comuniste. Iniţiatorii principali ai revistei Ellenpontok (Contrapuncte) au fost dizidenţii Ara-Kovács Attila şi Tóth Károly, sprijiniţi de poetul din Cluj, Szőcs Géza. Mica echipă care se ocupa de dactilografierea şi multiplicarea textelor a intrat în vizorul Securităţii.

Prigoana contra editorilor a cuprins întreaga paletă represivă de care dispunea poliţia secretă, sintetizată în zeci de mii de pagini, cuprinse în dosarele de urmărire informativă (DUI: „Bastionul“, „Sabău“, „Vasile“ şi multe altele). Operaţiunile contra dizidenţilor, coordonate direct de Bucureşti, s-au derulat sub numele de cod „Revista“ şi apoi „Oponenţii 83“.