Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Răpiri, infiltrări şi teroare

Toate acestea se regăsesc într-un studiu apărut în Germania care ne retrimite în anii războiului rece. Sunt evocate diverse operaţiuni de infiltrări, teroare şi chiar răpiri organizate în vremea comunismului de Securitate împreună cu poliţia politică est-germană, Stasi împotriva emigraţiei româneşti.

Corespondentul RFI la Berlin, William Totok

Istoricul german Georg Herbstritt a publicat, de curînd, un nou studiu despre operaţiuni ale Securităţii şi poliţiei secrete est-germane, Stasi. Studiul a apărut în revista germană „Halbjahresschrift für südosteuropäische Geschichte, Literatur und Politik“ care tematizează în ultimul ei număr chestiunea „serviciilor secrete totalitare“.

Studiul lui Herbstritt a apărut sub titlul: „Răpire de persoane în Berlin. Acţiunile comune desfăşurate de Securitate şi Stasi împotriva emigraţiei româneşti în anii cincizeci, o agentă săsoaică drept personaj-cheie şi amintirile imprecise ale dezertorului din Securitate Ion Mihai Pacepa

 Securitatea a încercat în prima fază a războiului rece să înfiltreze şi să controleze exilaţii români, ne-a declarat istoricul. În Berlinul Occidental exista în perioada anilor 1950 o comunitate română destul de bine organizată. Persoane active în cadrul acestor organizaţii urmau să fie racolate de către Securitate şi apoi folosite pentru intoxicarea exilului şi chiar pentru „pedepsirea“ celor mai activi, care şi-au propus să combată regimul stalinist de la Bucureşti.

În acest context Securitatea română, care avea o rezidentură în Berlinul de Est, capitala RDG-ului, avea nevoie de sprijinul Stasi. Cooperarea între cele două servicii secrete a funcţionat pînă în anul 1968, cînd România devenise pentru celelalte state estice o ţară suspectă şi nesigură. Asta din cauza cursului de independenţă, propagat de Nicolae Ceauşescu.

Aşa numita „Colonie Română din Berlin“ a devenit o ţintă principală a operaţiunilor secrete, consemnate în dosarul „Lena“, închis în 1963.

În vizorul Securităţii intraseră doi români din Berlin, Stelian Pletea şi Vergiliu Eftimie. În 1956, securitatea a reuşit să-l răpească pe Vergiliu Eftimie în Berlinul de Est cu scopul de a-l recruta. (Eftimie a murit în 1992 la Berlin, în arhiva familiei s-au păstrat însemnările sale în care descrie ce i s-a întîmplat şi cum a decurs întîlnirea forţată cu ofiţerii Aurel Moiş şi Vasile Turcu.) La reuşita răpirii lui Eftimiu a contribuit o agentă care e conspirată sub numele de „Gerda“. Georg Herbstritt a reuşit să identifice în această persoană pe Helene Michel, o germană originară din România.

Aceasta a locuit ani de zile în Germania occidentală, apoi în România, după aceea în Germania răsăriteană, şi apoi iarăşi în România. Biografia lui „Gerda“, care a participat şi la răpirea lui Ion Puiu din Viena, în 1958, şi, în 1956, a lui Oliviu Beldeanu (autorul unui atentat asupra ambasadei române din Elveţia) seamănă, pe alocuri, cu cea a personajelor din filmele de spionaj.

Helene Michel era săsoaică din Petreşti, lângă Sebeş, în sudul Transilvaniei”, scrie Herbstritt. „După terminarea şcolii, a lucrat la Sibiu ca vînzătoare într-o măcelărie. Din 1942 a lucrat ca infirmieră într-un spital al armatei germane la Galaţi şi a urmat trupele germane în retragerea lor din România. S-a stabilit în partea de vest a Berlinului, a lucrat din nou ca vînzătoare într-o măcelărie, şi-a întemeiat o familie.

Încă din primii ani postbelici s-a împrietenit cu românii din exil. Pe Gheorghe Drăghincescu, mai târziu preşedinte al „Coloniei Române Berlin”, şi pe Vergiliu Eftimie, adjunctul său, i-a cunoscut din acea perioadă. [...] La 15 iunie 1956, în Berlinul de Est, a semnat un angajament şi a folosit numele de cod „Gerda”.

Recrutarea ei pentru serviciile secrete a fost realizată de Ion Dumbravă, care făcea parte din rezidenţa Securităţii, dar care oficial se prezenta drept consul în Berlinul de Est. [...]Rapoartele ei, ca şi cele ale lui Bucur şi Tonegaru, conţin descrieri interesante şi detaliate despre viaţa emigranţilor români la Berlin.”

Cazul Theodor Bucur, răpit în 1953 şi dus în România, unde a murit în 1992, este mai grav decît cel al lui Eftimie. Profesorul universitar Bucur („Traian Lucaci”) acceptase să colaboreze cu Securitatea, arată Herbstritt în studiul său, în care citează numeroase documente din arhiva CNSAS şi din arhiva Oficiului pentru administrarea documentelor Stasi. Răpirea lui Bucur fusese rezultatul unui incident neprevăzut.

El fusese convocat la aceeaşi oră într-o casă conspirativă. Tot atunci a fost convocat un alt agent, Petre Tonegaru. Deoarece cei doi se cunoşteau şi s-au văzut, unul trebuia să dispară ca nu cumva să-l deconspire pe celălalt.

Deoarece Tonegaru era pentru Securitate un agent mai valoros care activa în cadrul emigraţiei, el a scăpat nevătămat. Potrivit lui Herbstritt, Tonegaru a furnizat Securităţii informaţii despre Biblioteca Română din Freiburg şi despre „Asociaţia Românilor din Sudul Germaniei”, care l-a ales, în 1955, ca secretar. În 1956 autorităţile vest-germane descoperă că Tonegaru este spion. Este condamnat la 3 ani de închisoare.

În studiul său, Georg Herbstritt se opreşte şi asupra altor răpiri, încă neelucidate şi asupra unor evidente informaţii eronate răspîndite de ex-generalul de Securitate, Ion Mihai Pacepa.

 
William Totok, Berlin