Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Români din Bruxelles: Amelia Neacşu, primul corespondent român de televiziune la Bruxelles

amelia-neacsu-foto-arhiva-personala.jpg

Amelia Neacşu. Foto: Arhiva personală

Amelia Neacşu, specialist în comunicare pentru serviciile audiovizuale ale Uniunii Europene, a fost prima ziaristă româncă de televiziune acreditată la Bruxelles. O pionieră în domeniul informaţiei comunitare în anii 90, când România încă nu îşi imagina că va deveni într-o bună zi membră UE, Amelia reuşea să transmită publicului românesc informaţii de la Bruxelles.

Timidă, dar voluntară şi profesionistă, Amelia a fost de altfel şi prima persoană din România care a integrat serviciile audiovizuale ale Comisiei Europene. După o scurtă incursiune la Belgrad, în calitate de comunicator tot pentru Comisia Europeană, Amelia Neacşu a revenit la Bruxelles, de data aceasta în structurile Parlamentului European.

Pentru RFI, această ziaristă care ar fi putut la fel de bine să fie educatoare sau profesoară, îşi reconstituie parcursul personal în mediul afacerilor europene.

În 1994, Amelia Neacşu, tânăra jurnalistă de televiziune părăsea oraşul Strasbourg pentru a se instala la Bruxelles. Ea venea iniţial din Bucureşti, unde participase la aventura primei televiziuni independente din România: SOTI. La Bruxelles, în 1994, Amelia s-a acreditat din partea postului Antena 1 pe lângă Comisia Europeană, devenind astfel prima jurnalistă româncă de televiziune care avea acces la instituţiile europene.

Urmată în curând în acest oraş de corespondentul BBC de limbă engleză şi română, Oana Lungescu, Amelia era atunci printre singurii ziarişti români de găsit în sala de presă din Bruxelles. Amintirile sale legate de acea perioadă sunt încărcate de nostalgie, mai ales cele legate de o vizită a preşedintelui Comisiei Europene, Jacques Santer, în România:

«Desigur, ce se discuta nu privea absolut deloc ţările de est şi absolut deloc România, totul trebuia relativ negociat înainte pentru a putea adresa o întrebare purtătorilor de cuvânt. Mi-amintesc că era exact cu câteva zile înainte de o vizită a preşedintelui la Bucureşti şi am negociat direct cu cabinetul pentru a avea un interviu cu Santer, ceea ce nu prea i-a plăcut purtătorului de cuvânt. Drept urmare, a fost greu după aceea să mai am interviuri.»

Acestea erau vremurile în care UE număra doar 12, şi apoi doar 15 state membre. Bineînţeles, între timp situaţia s-a mai schimbat:

«Faptul că cei din est nu prea ştiau regulile casei i-a făcut pe ceilalţi să devină mult mai flexibili faţă de noii veniţi. După care noi am înţeles, cel puţin eu am înţeles cam care era strategia pentru a putea avea acces la diferite interviuri şi informaţii.»

Nici cu deputaţii europeni relaţia nu era cu mult mai uşoară:

«Se uitau la mine şi nu le venea să creadă că o televiziune din România poate să aibă, poate să-şi plătească un corespondent de presă la Bruxelles. Şi prima întrebare a fost: „Dar ce culoare politică aveţi?” Prin urmare, desigur m-a cam surprins aceasta, şi le-am spus „Despre televiziunile din România, nu ştiu, dar eu sunt independentă.” Apoi desigur am reuşit să am interviuri cu şefii de grupuri politice, este ceea ce ne interesa pe noi, pentru că în momentul respectiv erau vizite care se făceau la Bucureşti înainte de Strategia pre-aderare. Încet-încet am început să am credibilitate în momentul în care mi se dădea un interviu, se difuza ce s-a discutat, deci nu era nicio schimbare sau reinterpretare a cuvintelor spuse

În 1997, Amelia Neacşu a părăsit parţial sala de presă pentru a integra serviciile audivizuale ale Comisiei Europene, care sunt astăzi comune cu cele ale Parlamentului European şi se numesc Europe by Satellite. Acestea, create în 1995 şi acţionând ca o agenţie de imagini gratuite, au primit-o pe Amelia, care reuşise între timp să se impună, dar reuşise şi un concurs.

Anii aceia la Europe by Satellite la Comisia Europeană au fost diferiţi de toate experienţele sale anterioare:

«Muncă pe brânci, totul se discuta de la egal la egal, deci acolo nu mai era importantă naţionalitatea, importantă era probitatea profesională. Se muncea 12 ore pe zi, ca şi acum de altfel, sâmbăta şi duminica… Îmi amintesc de exemplu că urmăream conferinţele de presă ale Consiliului pentru Agricultură până la ora două dimineaţa, eram numai noi, echipa de la EbS în sală. Comisarul vroia să plece, noi îi spuneam: vă rugăm frumos, dacă tot am stat, ţineţi conferinţa de presă. Şi în cele din urmă tot aveam o declaraţie… Da, aventuri…

Am avut onoarea şi plăcerea să fac parte din echipa de televiziune a preşedintelui Prodi, am fost cu dânsul cam peste tot, de la Washington la Bucureşti, de la Londra la Johannesburg… Am avut o experienţă extraordinară…»

Amelia s-a aflat în aceste structuri pe vremea în care, în martie 1999, în urma demisiei precipitate a întregii echipe conduse de Jacques Santer, italianul Romano Prodi a sosit aproape peste noapte la Bruxelles şi a preluat conducerea Comisiei Europene.

Echipa sa extrem de profesionistă, formată în parte din cea precedentă, rămâne şi astăzi o referinţă în istoria comunitară.

Romano Prodi însuşi i-a lăsat Ameliei o impresie foarte agreabilă:

«Domnul Prodi era şi este în continuare o personalitate extraordinară, foarte prietenos cu noi, echipa presei. Chiar dacă din exterior părea să nu fie prea comunicativ ci dimpotrivă, nu dădea foarte bine în cameră, cum se zice, dânsul era şi este un profesor, deci îi plăcea foarte mult să explice, să intre în amănunte

În urma experienţei de la Comisia Europeană, Amelia descoperă o altă instituţie, puţin ştiută sau apreciată, cea a Comitetului Regiunilor, doar un pas spre serviciul audiovizual al Parlamentul European, unde se află ea şi astăzi.

Dar între timp, o nouă escală, tot sub egida instituţiilor europene, se iveşte în parcursul profesional al Ameliei Neacşu. În 2008 şi 2009, ea este coordonatorul pentru presă şi comunicare al Delegaţiei Comisiei Europene la Belgrad.

Prin urmare, independenţa kosovară o surprinde pe Amelia în februarie 2009 în Serbia. Vă amintiţi, atunci, ca şi acum, sârbii erau nemulţumiţi de libertatea pe care Kosovo şi-o luase, ei au văzut în această mişcare o destrămare a Serbiei.

Manifestaţiile de la Belgrad au fost violente, furia străzii era îndreptată spre ambasadele şi reprezenţantele occidentale văzute ca uneltele acestei destrămări. Din biroul său de la Delegaţia Comisiei Europene, Amelia a asistat la aceste evenimente:

«Ambasada a fost atacată, deci a fost o perioadă foarte aventuroasă, aş putea spune. Era surprinzător faptul că fiecare, vorbesc de cetăţenii sârbi şi kosovari, fiecare discuta din punctul său de vedere fără ca măcar să dorească să facă un efort pentru a înţelege punctul de vedere al celuilalt. Noi fusesem atacaţi – Uniunea Europeană – nu se ştie de ce i-au atacat şi pe canadieni, aşa pentru că erau acolo. Trei zile eram pe e-mailuri toţi de acasă şi încercam să transmitem informaţii, imagini, analize, declaraţii, tot ce se putea…»

Amelia Neacşu este un ziarist prin excelenţă, dar pasiunea sa se aplică în general cuvântului scris. În urmă cu câţiva ani, ea a scris două piese de teatru, premiate la Bucureşti. Dar odată cu trecerea anilor, ea şi-a descoperit şi alte posibilităţi. Să nu fi dezvoltat această carieră în lumea presei şi a audiovizualului, ce alte posibilităţi i s-ar fi prezentat Ameliei?

«De când am o fetiţă, aş putea spune că mi-am descoperit o dimensiune de a fi profesoară, educatoare, ceva în genul ăsta…»

Ţi-ar fi plăcut să lucrezi cu copiii?

«Da, absolut

Citeşte şi:

 
Români din Bruxelles VI: Amelia Neacşu