Români din Bruxelles: Aurel Ciobanu-Dordea, primul negociator român cu UE

Jurist de formaţie şi profesor la Facultatea de Drept din Bucureşti, Ciobanu-Dordea a susţinut timp de doi ani dosarul României pe lângă instanţele europene. Un bărbat înalt, brunet, subţire, cu ochi extrem de albaştri şi o privire timidă, Ciobanu-Dordea se distingea încă din anii 2000 din peisajul funcţionăresc al României.

Relaţia directă cu Uniunea Europeană începe în decembrie 1999. La summit-ul de la Helsinki, europenii iau decizia de a invita şi România printre ţările cu care vor începe negocieri de aderare. În vârstă atunci de 32 de ani, Ciobanu-Dordea devine primul negociator al României în complicatele dosare europene.

Cu ce sentimente vă confruntaţi atunci?

Aurel Ciobanu-Dordea: Era o anumită frustrare dar, pe de altă parte, frustrarea exista numai la un anumit nivel în România şi poate că nici prea mulţi n-o împărtăşeau. Până la urmă, nu foarte mulţi erau preocupaţi că n-au început negocierile. Era un motiv de dispută politică totuşi la vârf şi sigur că era folosită ca un argument această problemă, anume că nu intrasem în primul eşalon al statelor care negociau aderarea. Era folosită ca o metodă de retribuţie, de răzbunare, ca un argument de răzbunare politică.

În biroul său de la Direcţia Justiţie şi Libertăţi Fundamentale, lângă Place de Luxembourg, Aurel Ciobanu-Dordea îşi aminteşte de atmosfera acelor ani de pionierat la Bruxelles, între 1999 şi 2001:

Aurel Ciobanu-Dordea: Principala noastră problemă era să ne coordonăm, să venim cu o poziţie coordonată. Sigur, la vremea respectivă era o anumită disjuncţie între poziţia, să zicem, mai deschisă libertăţilor civile, ca să zic aşa, a Ministerului Justiţiei şi cea a Ministerului de Interne, care abia începuse procesul de reformă. Să ne aducem aminte că asta era prin 1999… după ce au venit a şaptea oară minerii la Bucureşti.

În fond, reuniunea ne obliga, şi asta arată până la urmă imaturitatea noastră la momentul respectiv, ne obliga să ne gândim la lucruri la care nu avusesem timp să ne gândim până atunci.

La acea vreme, România făcea parte din al doilea grup de candidate la aderare, cele care au deschis negocierile doar în anul 2000 şi despre care se spunea că au şanse mai reduse de integrare.

Atmosfera în cadrul acestui grup de state - din care făceau parte, printre alţii, Slovacia, Letonia, România şi Bulgaria - nu era tocmai de întrajutorare. De altfel, românii descopereau atunci că a negocia cu UE era puţin diferit de ceea ce-şi imaginaseră ei.

Aurel Ciobanu-Dordea: Partea mai tristă era ceea ce constatai, anume că în unele dintre discuţiile pe care le aveam se vedea o anumită lipsă de sincronie între gândirea noastră şi preocupările noastre, şi agenda noastră publică şi agenda noastră de politici publice de la Bucureşti şi a altora. Iar faţă de agenda Bruxelles-ului… era distanţă mare!

Îţi dădeai seama la ce se gândeau polonezii, la ce se gândeau ungurii…

La mijlocul anilor 2000, Aurel Ciobanu–Dordea, care părăsise între timp funcţia de negociator-şef cu UE, era considerat de europeni ca făcând parte din elita funcţionarilor.

El se alătura echipei delegaţiei Comisiei Europene la Bucureşti, o experienţă diferită de cele cunoscute până atunci.

Aurel Ciobanu-Dordea: Sigur, înţelegeai mai bine cum sunt discuţiile la Bruxelles şi care sunt dificultăţile. Era o semi-extragere, dar efectiv doar o semi-extragere din realitatea românească. Asta nu înseamnă că în mintea ta era neapărat mai uşor şi că te distanţai. Bun, aparţineai unei alte entităţi din punctul de vedere al… legislaţiei muncii.

De la Bucureşti la Bruxelles nu este uneori decât un pas. În urmă cu doi ani, Ciobanu-Dordea devenea unul dintre puţinii români care deţin o funcţie de director în ierarhia Comisiei Europene.

Aurel Ciobanu-Dordea: La Bruxelles este cu totul altceva decât să fii la delegaţia Comisiei Europene la Bucureşti. Este o administraţie cu anumite reflexe formate deja. Sigur, este o administraţie care are şi defecte adânc întipărite în carnea sa şi în creierul său, de asemenea. Dar aceste reflexe o ajută să funcţioneze, să zicem, statistic, într-un mare număr de situaţii… ok; să funcţioneze bine, uneori chiar eficient.

Ce funcţie aveţi astăzi?

Aurel Ciobanu-Dordea: Directorul Direcţiei Egalitate din cadrul Direcţiei Generale Justiţie a Comisiei Europene.

În august 2010, el ocupa funcţia de Director al Direcţiei Libertăţi fundamentale şi cetăţenie când Franţa a început să mediatizeze repatrierile romilor către România. Problema a căzut atunci în braţele Comisiei Europene.

Aurel Ciobanu-Dordea: Da, interesant, complicat, dificil, pe alocuri frustrant… credem că totuşi am făcut ceva. A fost un dialog foarte interesant şi cu autorităţile franceze care au venit aici la niveluri destul de înalte. Am văzut miniştri şi am văzut secretari generali şi directori generali din administraţia naţională franceză.

Aurel Ciobanu-Dordea trăieşte la Bruxelles împreună cu familia sa. Oraşul îi place, nu se întâlneşte des cu cei din comunitatea română, dar spune că şi-a găsit un echilibru.

Aurel Ciobanu-Dordea: M-am întrebat, la o lună după ce am venit aici, oare cum mă simt… Eram şi singur în perioada respectivă, nu eram cu familia încă şi deci aveam toate ocaziile pentru a mă întreba, de pildă, în weekend, ce fac, cum reacţionez la cutare şi cutare lucru…

Şi m-am întrebat deci: care este judecata ta după 30 de zile? Mi-am răspuns, cum să spun, că un resort s-a întâmplat, ca şi cum aş fi apăsat pe un buton, cu o metaforă tocită: mă simt ca peştele în apă şi-n Bruxelles şi-n Comisie.

Şi să nu fi existat această carieră de funcţionar public pentru dumneavoastră, ce s-ar fi întâmplat, domnule Dordea?

Aurel Ciobanu-Dordea: Mărturisesc că m-aţi prins într-o perioadă de reflecţie pentru că, de câteva luni de zile, am început să mă gândesc: totuşi cum o fi piaţa privată? Cum o fi consultanţa?

Mi-am pus întrebarea din perspectiva celui care, de la absolvire aproape, a lucrat totuşi numai pentru instituţii publice într-un fel sau altul. Chiar şi atunci când am predat diferite lucruri la Facultatea de Drept am făcut-o pentru universitatea de stat.

Dar este o întrebare căreia eu trebuie să-i aflu răspunsul, cred eu, şi probabil că voi mai reflecta la ea…

Citeşte şi:

• Români din Bruxelles II: Mihaela Vasiu, farmecul discret al unui diplomat

• Români din Bruxelles III: Marian Jean Marinescu, un deputat european aparte

• Români din Bruxelles IV: Paul Ivan, cercetător în afaceri instituţionale UE

• Români din Bruxelles V: Achim Irimescu, negociatorul agriculturii române la Bruxelles

• Români din Bruxelles VI: Amelia Neacşu, primul corespondent român de televiziune la Bruxelles