Președintele IICCMER: România are un deficit de conștiință istorică

Radu Preda: Dacă procesul comunismului s-ar reduce la Ficior și Vișinescu ar fi o farsă sinistră. Nădejdea mea și a colegilor mei de la institut este că nu se poate rezuma, nu se poate reduce o întreagă perioadă, cu sisteme și cu ierarhii de putere și de autoritate foarte bine structurate, nu se poate reduce la numele și la figura doi de executanți. Atât Ficior, cât și Vișinescu nu au fost simpli executanți. Au slujit dictaturii proletariatului cu abnegație. Au făcut exces de zel. Au fost oameni care din proprie inițiativă, conform propriului lor moral și temperaturi sufletești au pus suflet în raport cu deținuții pe care i-au avut în subordine. Ambii, ca și alții care au scăpat până acum, și-au meritat pe deplin sențința și soarta. Numai că nu pot fi luați ca efigii, ca simboluri suficiente ale perioadei comuniste. De asta în mod clar nu poate fi vorba.

Reporter: Atât Alexandru Vișinescu, cât și Ion Ficior au ajuns în spatele gratiilor după ample cercertări pe care institutul pe care îl conduceți le-a făcut. Evident, procurorii au documentat dosarul în egală măsură. Aș vrea să știu dacă aveți și alte cercetări în lucru.

Radu Preda:  Da, avem vreo 40 de cercetări. De pe celebra listă a celor 35 mai avem vreo două cazuri. Din păcate, ne lovim de o mentalitate suspectă a unor judecători de cameră preliminară care nu văd urgența și acuitatea probatoriului nostru.

Reporter: În ce sens?

Radu Preda: În sensul că nu văd întrunite condițiile pentru a intra cauza pe rol, pentru a intra la judecată. Acest lucru ne tulbură și ne face să ne gândim că România are un deficit de conștiință istorică, care se reflectă inclusiv la nivelul magistraților. Pe de altă parte, să nu uităm că noi suntem în preparative avansate în legătură cu cele peste 10.000 de victime ale căminelor spital, copii care au fost omorâți de sistem în perioada comunistă. Este vorba despre sute de copii abandonați de familiile lor, care aveau un ușor handicap sau chiar deloc, și care aveau să își găsească sfârșitul în niște condiții inumane, legați de paturi și trăind în propriile excremente. Sunt imaginile pe care în `90 toate televiziunile serioase din occident le filmau tocmai pentru a demonstra și pentru a documenta modul în care Ceaușescu, pe de o parte plătea datoriile financiare ale țării în exterior, pe de altă parte, în interior, tolera insule de inumanitate, și nu puține. Sunt vreo 32 de asemenea centre-spitale. Cum spuneam, suntem în situația în care, împreună cu Parchetul General, cu poliția judiciară, încercăm să refacem o parte din acest puzzel. Acești copii nu au venit de nicăieri. Aveau familii, aveau rude mai îndepărtate. Teoretic erau în grija unor asistente, a unor infirmiere. Erau niște centre care aveau o conducere medicală și administrativă.

Reporter: Erau cetățeni ai statului, în grija statului.

Radu Preda: Da, erau în grija mortală a statului. Pur și simplu erau livrați morții, în condițiile în care nu puținele acte de deces pe care le-am recuperat de la unele primării ne arată limpede că unii legiști nu se jenau să spună clar care este adevărul. (Pe certificate) Apare inaniția, apar lovituri mecanice. Acei copii murea fiind loviți de pereți. Sunt scenarii plauzibile înfiorătoare. Acesta este un dosar mare. Mai avem un dosar în lucru legat de morții pe frontiera Dunării, despre cei care încercau să treacă înot Dunărea din spre România în spre Iugoslavia. Sunt câteva mii.

Reporter: Fugarii?

Radu Preda: Noi îi numim frontieriștii. O bună parte dintre ei sunt îngropați în cimitirele sârbești. După ce trupele noastre îi împușcau în Dunăre, Dunărea îi aducea dimineața pe malul sârbesc. Avem câteva localități unde sunt parcele de cimitir dedicate celor de pe Dunăre. Sigur că nu toți sunt români. Să nu uităm că această breșă în lagărul sovietic, lagărul socialist, era folosită și de alte naționalităni, nu doar de români, inclusiv de nemți din DDR (Republica Democrată Germană). Avem și cazuri documentate, dar și altele pe care vrem să le aprofundăm. Nu întâmplător, un raport din anii `80 al Înaltului Comisariat pentru Refugiați al ONU spunea foarte clar, negru pe alb, că granița fluvială dintre România și Iugoslavia este una dintre cele mai însângerate. În mai puțin de patru decenii, traversând această graniță aveau să își găsească liberatea peste 100.000 de oameni. Contabilicește vorbind putem să calculăm care a fost rata de insucces. Dacă succesul a fost de aproximativ 100.000 de oameni, vă dați seama câte sute de oameni au trebuit să plătească cu viața lor succesul altora. Nu putem spune că ni s-a terminat munca. Avem multe lucruri de făcut încă. Mai avem avem aspecte concrete legate de abuzul psihiatric, de exemplu, sau de modul în care securistul, nu medicul curant decidea dacă se face sau nu avortul terapeutic în legătură cu cazuri concrete. Avem chiar și un caz școală, în care se vede limpede conflictul dintre abordarea medicală și abordarea ideologică în materie. Rezultatul a fost moartea mamei și a copilului nenăscut. Trăgând linia, vedem foarte multă durere și multă nedreptate în toate aceste dosare de la fosta Securitate. Sunt dovezi pe care încercăm să le aducem și în fața procurorilor pentru că, până la urma urmelor, misiunea noastră este de a pune pe rol o parte, atât cât se poate, dintre ororile care au fost constitutive, nu simple accidente, pentru regimul comunist din România, dar nu numai.