35 de ani de când s-a strigat prima dată „Jos Comunismul! Jos Ceaușescu!”

Istoricul Mihai Demetriade, cercetător la Consiliul pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS),descrie cel mai important act de revoltă muncitorească din anii 80.

Mihai Demetriade: Este o revoltă socială, esențialmente muncitorească, care a plecat de la o sumă de considerente sociale, salariale, legate de condițiile mizerabile de trai, legate de inexistența unor ingrediente minimale necesare pentru o viață civilizată și nu în ultimul rând, legate de un fundamental dispreț în uzina de autocamioane față de muncitori și modul în care erau tratați. Nu aș spune că e o demonstrație. Aș spune că e în primul rând o explozie de furie.

Reporter: Amintiți-ne cum s-a petrecut totul.

Mihai Demetriade: Primele semne au început în data de 13 noiembrie, atunci când muncitorii au început să audă niște zvonuri legate de substanțiale reduceri salariale. Lumea trebuie să înțeleagă faptul că plata salariilor se făcea în așa zisul acord global. Asta înseamnă că se plăteau doar muncitorii care își îndeplineau planul. Iar cei care nu reușeau lucrul ăsta puteau ajunge în situația de a nu primi nimic. Atunci, conducerea uzinei a decis să împartă pe toate secțiile pierderile, de așa manieră încât toată lumea avut salariile diminuate. Zvonurile s-au acutizat, iar în noaptea de 14 spre 15 muncitorii de la secția 440, secția de unde a pornit revolta, aflând că salariile urmează să fie substanțial diminuate, au declanșat o grevă spontană. 93 de oameni au fost atunci în acea secție. Au închis aparatele, au oprit strungurile și și-au anunțat maiștrii și inginerii de pe secție că refuză să mai lucreze. De aici, după o reacție disproporționată, inadecvată și lipsită de bunăvoință, cei din uzină, ingineri, maiștri, dar și conducerea de partid și ofițerul de securitate din uzină, s-au comporta cu totul și cu totul îngrozitor. În dimineața zilei de 15 cei din schimbul 3, care urmau să plece acasă, au refuzat să plece. I-au așteptat pe cei din schimbul 1, care au venit la ora 7. O bună parte din muncitori au încetat lucrul, au refuzat să mai intre în secții. Așa s-a născut poate cel mai important act de revoltă muncitorească din România anilor 1980.

Reporter: Am putea spune cam câți au fost implicați în acest gest?

Mihai Demetriade: Sigur că da, cercetările noastre stabilesc cu o destul de mare precizie. Iar ăsta este un amănunt destul de important. În dimineața zilei de 15, la ora 8:20, pe poarta numărul 2 a întreprinderii ies în jur de 300 de oameni, nu mai mult. 300 de oameni din 7.000, atâți câți erau atunci fizic în uzină. Asta înseamnă undeva la 4,3%, apropo de solidaritate și de curaj. Sunt 300 de oameni curajoși care ies din uzină și se îndreaptă spre centrul Brașovului, spre efigiile partidului. Iar la Spitalul județean estimările sunt în jurul cifrei de 3.000 de oameni. Muncitorilor de la IABv li s-au alăturat brașovenii. Ei își descoperă pe teren vocația politică. De la o revoltă muncitorească, așa cum spuneam la începutul discuției, ea devine prin intermediul curajului o veritabilă demonstrație politică. Asta se vede în momentul în care ajung în fața Consiliului județean de partid și ulterior în fața Consiliului municipal de partid, când dau jos însemnele partidului, contestă figura lui Nicolae Ceaușescu și cer explicații politice pentru criza socială și economică.

Reporter: Ce a făcut Securitatea?

Mihai Demetriade: Securitatea și numai ea, trebuie să privim adevărul în față. E vorba despre o alianță represivă. E vorba despre Ministerul de Interne în ansamblul lui, adică Securitate și Miliție, inclusiv Pompierii au participat la represiune, și Ministerul Apărării Naționale, care a dislocat 200 de militari, 100 în fața Consiliului județean de partid și 100 au fost duși cu un autocar în incinta sitului industrial, în uzină, pentru ca muncitorii să nu mai iasă în zilele următoare. Toate aceste forțe colaborează și concură la represiune. Ce a făcut Securitatea și Miliția? Au început arestările. Imediat după revoltă, în jurul orei 13 – 14, încep primele arestări. Inițial au fost operate cu teamă și prudență, după care din ce în ce mai violent și pe față. Sunt arestați și triați la Brașov într-o primă formă a anchetei în jur de 300 de oameni. Și au fost transferate la București în jur de 100 – 120 de persoane. Într-o dublă anchetă, la Brașov, după care la București, care a avut ingrediente dintre cele mai odioase, de la privarea de somn, tortură explicită, anchete nocturne, bătăi, umiliri asociate cu privarea drepturilor constituționale pentru acești oameni, anume dreptul la asistență avocațială, dreptul de a primi vizite, dreptul de informare a familiei, dreptul de revizuire a dosarului de cercetare penală sau de depunere de probe.

Reporter: Au trăit ca să povestească?

Mihai Demetriade: Da, cei 61 de condamnați care au fost ulterior deportați în diferite orașe ale țării, au îmbogățit memoria anti totalitară, punându-și amprenta și punând evenimentul ăsta în istoria rezistenței democratice, anticomuniste. Aș sublinia cu tărie acest lucru. S-au scris cărți importante. Este un eveniment bine subliniat în spațiul public. Ședința din Parlament de ieri confirmă lucrul ăsta.

Reporter: Dacă au trăit cât să apuce să povestească ce au pătimit atunci în noiembrie 1987, câți dintre cei care i-au anchetat, bătut, torturat, încarcerat au fost pedepsiți pentru faptele lor?

Mihai Demetriade: Mărturisesc că e o întrebare dură. Au fost două procese din 1990 până acum. Unul în februarie 1990 al Secției penal a Tribunalului suprem, care a doar a îndepărtat măsurile de siguranță, anume deportarea și eliminarea măsurilor asiguratorii, spre exemplu cotă parte din salariu pentru plata distrugerilor indexate de anchetatori la sediul Comitetului județean de partid. După care, în decembrie 1990 s-a schimbat încadrarea penală pentru acești oameni, fiind trecuți de la faptele de drept comun, anume tulburarea gravă a liniștii publice și ultraj contra bunelor moravuri la o încadrare politică, anume la propagandă contra orânduirii socialiste, tocmai pentru ca această faptă să fie grațiată, iar ei să fie considerați deținuți politici. Însă, de la aceste două procese, care au un caracter important, dar formal, anchetatorii, cei care au participat la torturi, cei care au organizat supravegherea acestor oameni în locurile de deportare fac din 2015 – 2016 obiectul unui dosar care a fost inițial pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Iar din noiembrie 2018 Parchetul și-a declinat competența către acea nouă secție de investigare a infracțiunilor din justiție. CNSAS este principalul actor care a construit acest dosar, iar noi suntem cei care am dat în integralitate lista anchetatorilor, a celor care au participat la atrocități în anchetă, a torționarilor de la Brașov, a procurorilor militari care au anchetat acest dosar. Însă, din păcate, la această secție de investigare a infracțiunilor din justiție nu s-a mișcat nimic. Cred că dosarul nici nu a fost desfăcut din sfori. Iar acum, odată cu desființarea secției, la momentul la care purtăm discuția, cred că acest dosar este înapoi la Parchetul militar. Eu, personal, ocupându-mă de acest dosar, nu am niciun fel de altă informație în legătură cu ce se întâmplă cu acest dosar, care, în opinia mea, având toate elementele, ar trebui să meargă destul de repede înainte.

Reporter: În ce fel s-a schimbat atenția lumii asupra României după acele momente de la Brașov?

Mihai Demetriade:  A fost un val de solidarizări remarcabile. Europa de demonstrat că este alături de rezistența anticomunistă din România, nu doar emigrația română, ci Europa democratică. De pildă, Parlamentul European a dat o rezoluție atunci sprijinind revolta și pe actorii ei. Au fost o sumedenie de manifestări publice în diferite țări din Europa, inclusiv din Europa ocupată, adică la Budapesta, în toată Europa occidentală sau în Statele Unite. Acest val de solidarizări în presă, dar și pe stradă a salvat viața acestor oameni și a făcut ca Securitatea comunistă să facă mulți pași înapoi în exercițiul represiv. A mai contribuit la ceva acest substanțial val de solidarizări. A internaționalizat cauza dramatică din România și a pregătit combustia internă pentru ceea ce se va întâmpla în decembrie 1989. A validat curajul acestor oameni și a dat încredere în România prin transmisiile postului de radio Europa Liberă, care a avut un rol redutabil în ecuația acestei rezistențe generând curaj în țară și arătând cancelariilor lumii libere că România nu e doar suma aparatului de partid și de represiune și are un sol vibrant care vrea în mod real o lume liberă, o țară liberă.

Reporter: Credeți că Ceaușescu și ai lui au simțit că sfârșitul e aproape?

Mihai Demetriade: E o întrebare dificilă. O bună parte din aparatul de partid nu își imagina asta. Și cred că nici cei din Securitate nu își imaginau asta. Asta se vede din obtuzitatea reacțiilor. Mi-e greu să spun cu certitudine că au previzionat asta pentru că nu se vede construcția unui plan B de ieșire din criză. Dimpotrivă, dictatura lui Ceaușescu se înfundă din ce în ce mai agresiv după 1987 într-o politică represivă acută semn că semnalul din noiembrie nu a fost asumat pe deplin. Politicile sociale nu au fost relaxate, politicile represive, dimpotrivă, s-au intensificat. Apare o redutabilă legislație cu caracter represiv internă și secretă după 1987. Cred că republica totalitară se înfundă în negură și nu învață nicio lecție după 1987. Iar asta se vede în violența din decembrie 1989.