Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Trivialitatea vandabilă

trivialitatea_vandabila.jpg

"Al doilea joc" (Foto: Berlinale)

La Berlinală, în cadrul secţiunii "Forum" a rulat filmul lui Corneliu Porumboiu, "Al doilea joc". Două documentare de excepţie s-au bucurat de un ecou deosebit: filmul despre un scriitor colaboraţionist est-german "Anderson" şi "Un om cumsecade", bazat pe epistolarul criminalului nazist, Heinrich Himmler.

Corespondentul RFI la Berlin, William Totok

Regizorul român Corneliu Porumboiu, prezent la Berlinală în 2006 cu filmul său "Visul lui Liviu", a fost anul acesta din nou oaspete al festivalului cu ultima sa producţie, intitulată "Al doilea joc".

Noul film al lui Corneliu Porumboiu, care a rulat în cadrul secţiunii "Forum", este un pseudo-documentar. În esenţă, filmul, realizat cu mijloace tehnice minimale, nu transportă spre spectator nimic altceva decît o plictiseală care se prelungeşte peste 90 de minute, cît timp a ţinut un meci de fotbal între echipele Dinamo şi Steaua în 1988. După "A fost sau n-a fost" (2006) şi "Poliţist, adjectiv" (2009), adevărate capodopere, Porumboiu a ales acum o modalitate comodă de a face un film, lipsit de sclipirile şi poantele cu care şi-a obişnuit publicul. Pentru cineva care nu este microbist, urmărirea obligatorie a acestui meci de fotbal potenţează plictiseala imanentă a subiectului.

Comentariile din off, între arbitrul meciului de atunci şi realizatorul filmului, adică între tată şi fiu, alunecă, uneori, în trivialităţi cu iz nostalgic, aproape imperceptibil, alteori se consumă în înşirarea unor locuri comune şi clişee acoperite de patina istoriei recente. Astfel, aflăm în repetate rînduri că lumea nu este interesată de trecutul recent, deşi i se comunică spectatorului neinformat că Nicolae Ceauşescu prefera Steaua, iar fiul dictatorului, Valentin Ceauşescu a sprijinit direct această echipă. Mesajul care se desprinde de aceste menţiuni verbale este că trecutul este trecut, iar prezentul este mai important, mai presant şi mai altfel, idee punctată prin întreruperea dialogului de convorbiri telefonice pe mobil.

Întregul meci se desfăşoară în timp ce ninge. Dar pînă şi această ninsoare reală, interpretată ca o eventuală metaforă, îşi pierde conotaţiile, din cauza prelungirii monotoniei imaginilor fără sens, culminînd într-un alt stereotip, de data asta muzical, preluat din cele patru anotimpuri ale lui Vivaldi. Bine că regizorul nu a apelat şi la Salvatore Adamo, cu al său "Tombe la neige".

 

"Anderson" şi "Der Anständige"

 

Două filme documentare deosebite s-au bucurat de atenţia publicului şi criticii. "Anderson" în regia lui Annekatrin Hendel şi "Der Anständige" ("Un om cumsecade"), realizat de regizoarea israeliană, Vanessa Lapa.

Protagonistul Sascha Anderson care dă şi titlul documentarului realizat de Annekatrin Hendel este un scriitor est-german, considerat multă vreme personajul emblematic al scenei disident-alternative din Berlinul de est în ultima fază a comunismului. Aureola lui Sascha Anderson a dispărut odată cu deschiderea arhivelor fostei poliţii politice. Atunci s-a aflat că scriitorul fusese un colaborator neoficial al securităţii Stasi. Filmul nu face dezvăluiri senzaţionale, ci încearcă doar să afle ce l-a determinat pe Anderson să lucreze pentru Stasi. Deşi, la început nu răspunde la această întrebare, în cele din urmă mărturiseşte că a crezut în superioritatea sistemului comunist răsăritean. A fost un răspuns tot atît de ciudat ca şi una dintre poeziile sale ambigue, din 1997, în care spune: "În faţa casei din grădină / se află trei mesteceni / ei se numesc vinovăţie şi pocăinţă / ştiu care mi-e cel mai drag".

Celălalt film, "Un om cumsecade" se bazează pe epistolarul lui Heinrich Himmler, cel care a înfiinţat batalioanele de asalt SS, fost şef al poliţiei politice naziste şi organizator al Holocaustului. Este vorba despre scrisorile lui Himmler adresate soţiei sale între anii 1928 şi 1945, cînd s-a sinucis. Atît scrisorile, cît şi filmul confirmă ceea ce Hannah Arendt a numit cîndva "banalitatea răului". Chiar dacă unii istorici, ca Wolfgang Benz, consideră materialul epistolar drept irelevant, regizoarea a reuşit prin montarea unor materiale de epocă, filmate, să creeze un portret convingător al unuia dintre cei mai oribili criminali din istoria modernă. Pe de altă parte, ea a reliefat ceea ce a subliniat şi istoricul Benz, într-un interviu acordat postului de radio Deutschlandfunk şi anume că Himmler nu a fost nimic altceva decît "un mic burghez german penibil", care a adresat soţiei sale nişte "scrisori banale". "Aceste scrisori nu ajută nici pe istorici la găsirea adevărului, nici publicul. Dimpotrivă, [...] eu le consider contraproductive". În afară de a produce voaierism, scrisorile conţin "numai lucruri lipsite de importanţă", a susţinut Benz.

 
Berlin, William Totok, despre Corneliu Porumboiu la Berlinală