Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Memoria exilului românesc - o amintire cu Monica Lovinescu

monica-lovinescu.jpg

Monica Lovinescu

Când am ajuns la Paris, în septembrie 1987, Monica Lovinescu era pentru mine, ca şi pentru toţi românii care ascultau Europa Liberă, o voce extrem de familiară dar fără chip.

Puţină lume ştia de fapt cum arăta Monica Lovinescu, iar în România, până la plecarea mea din ţară, nu ţin minte să-mi fi căzut privirile pe vreo fotografie a ei: cine ar fi îndrăznit de altfel să ţină în casă fotografiile celor care colaborau sau lucrau la postul de radio Europa Liberă, atât de încriminat de Securitate? Probabil că doar Securitatea ştia de fapt cum arată Monica Lovinescu şi dispunea de fotografii de-ale ei "recente". 

La Paris am cunoscut-o însă pe Monica Lovinescu într-un mod, ca să spun aşa, inevitabil: ea era un fel de instituţie, era patroana exilului românesc, autoritatea sa supremă şi, mai mult decât atât, împreună cu Virgil Ierunca, reprezenta centrul nevralgic al diasporei, cartierul general al tuturor informaţiilor utile… Ajuns la Paris ştiam deci că într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu, urma să o cunosc pe Monica Lovinescu, dar nu-mi închipuisem că întâmplarea avea să joace un rol imens provocarea acestui moment. 

În primele zile de Paris, pe 26 şi 27 septembrie 1987, eram atât de aerian şi de fericit încât nu aveam nici un plan precis, în orice caz prioritatea mea nu era să merg la Europa Liberă şi să o caut pe Monica Lovinescu, ci mai degrabă să mă plimb fără ţintă pe cheiurile Senei şi prin cartierele mitice ale oraşului. Cred că era cam pe data de 28 septembrie când, plimbându-mă în felul acesta prin  Montparnasse, am zărit-o pe stradă pe doamna Geta Dimisianu care lucra la ora aceea la Editura Cartea Românească. Uluitoare întâlnire! Geta Dimisianu ne ştia pe toţi cenacliştii de luni şi avusesem cu ea, în România, de mai multe ori, discuţii dintre cele mai interesante. Ea m-a dus, două zile mai târziu, la Monica Lovinescu la Radio Europa Liberă, unde i-am cunoscut şi pe Virgil Ierunca, pe Alain Paruit, pe Goma şi alte câteva persoane. Monica mi-a propus atunci să-i dau un interviu, dar i-am spus sincer că mă temeam să nu aibă părinţii mei probleme. Ceea ce nu înseamnă că Monica Lovinscu mi-ar fi purtat pica. Ea m-a îndreptat apoi spre OFPRA (Oficiul pentru refugiaţi şi apatrizi) unde mi-am depus cererea de azil politic, cu o recomandare semnată de propria ei mână şi de  Virgil Ierunca. 

De mai multe ori am fost invitat în casa lor, de mai multe ori m-am dus să-i văd la Europa Liberă şi apoi am stat cu ei îndelung la cafeneaua care se afla vis à vis de restaurantul Doina... Între timp obţinusem 5000 de franci, o bursă acordată de o fundaţie literară, şi Virgil Ierunca s-a oferit să-mi ţină banii la el în casă, ca să nu mi-i fure cineva în căminul de emigranţi în care stăteam. În acea perioadă îi vedeam cam o dată pe săptămână pe Monica şi pe Virgil Ierunca, în ziua când îşi înregistrau emisiunea la Europa Liberă, iar Virgil îmi aducea câte o sumă mică din "tezaurul" meu, trei sute sau patru sute de franci, cam cât aveam nevoie ca bani de buzunar pentru următoarele şapte zile.

Monica Lovinescu era însă, dincolo de lupta ei împotriva comunismului, o sursă inepuizabilă de sfaturi practice pentru cineva ca mine proaspăt aterizat la Paris. Ea mi-a sugerat ideea de a începe un doctorat şi de a postula pentru o bursă în acest sens, ea şi Virgil Ierunca mi-au vorbit despre opacitatea mediilor de informare franceze când vine vorba de comunism, despre modul în care funcţionau editurile şi editorii, revistele şi diversele publicaţii literare, etc. 

Într-o zi Monica m-a sunat să mă întrebe dacă nu voiam să semnez o petiţie împotriva demolării satelor de către Ceauşescu, şi am semnat-o. Acesta a fost, cred, momentul când s-a aflat la Bucureşti că Matei Vişniec era pe cale să "rămână". Tot ea m-a dus la cenaclul "lui Mămăligă" unde am citit poezie şi apoi teatru... Şi tot ea m-a sunat într-o zi la căminul unde stăteam ca să-mi spună că era un post liber la München la Europa Liberǎ şi un altul la BBC… Practic, aşa am postulat pentru BBC, în urma unei informaţii pe care mi-a dat-o Monica, şi tot ea l-a sunat pe directorul de atunci al postului, Cristian Mititelu, ca să-i vorbească de mine.  Aşa s-a făcut deci că m-am dus, în august 1988, la Londra, unde am stat un an şi două luni. Culmea este că Monica a fost apoi cea care mi-a acordat, ea mie, împreună cu Virgil Ierunca, un interviu pentru BBC.

 Între timp însă, fiind la Londra, tânjeam după Paris, îmi lipsea ceva, o anumită atmosferă boemă, o anumită decontractare culturală pe care lumea anglo-saxonă nu o avea. I-am vorbit de alfel Monicăi despre acest lucru şi tot ea m-a sunat într-o zi la Londra ca să-mi spună… că se scotea la concurs un post la Radio France Internationale la Paris… 

După 1989 însă, totul s-a schimbat la Paris, nu m-am mai văzut cu Monica decât foarte rar, exilul românesc a devenit cu totul altceva...

Monica a fost, dincolo de lupta ei împotriva comunismului, şi un om cu o imensă iradiere de bunătate. Ea ştia că noi, cei care aterizam uneori destul de dezorientaţi şi chiar zdruncinaţi la Paris, nu aveam numai grija denunţării lui Ceauşescu şi a regimului comunist, ci trebuia să ne găsim şi un acoperiş, să câştigăm un ban ca să avem ce mânca, să postulăm pentru o slujbă, să ne facem noi prieteni, să culegem informaţii practice, să ne reconstruim viaţa pe termen lung… Timp de luni şi luni de zile am simţit atunci o profundă nevoie de a-i vedea o dată pe săptămână pe Monica şi Virgil, în primul rând din motive practice, ca să le spun ce planuri de viitor şi ce angoase prezente aveam, şi să mă simt reconfortat şi încurajat de discuţiile cu ei şi de prezenţa lor. Această amintire strict umană şi practică este acum cea mai puternică atunci când mă gândesc la ei.