Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Şi dacă într-o bună zi vom avea un GPS în creier?

Este o întrebare pe care o sugereazǎ regizorul elveţian Stefan Kaegi într-un spectacol prezentat la Festivalul de la Avignon. Un spectacol insolit, greu de plasat într-o categorie, un spectacol interactiv, în care spectatorii sunt de fapt actori.

Astǎzi, aproape toatǎ lumea ştie ce este un GPS. Sǎ ne reamintim totuşi cǎ respectivele iniţiale înseamnǎ Global Positioning System, ceea ce s-ar putea traduce prin "sistem de localizare globala”. Mai toţi am avut aceastǎ experienţǎ, de a circula cu maşina şi de a auzi glasul GPS-ului spunînd "peste treizeci de metri faceţi la dreapta", sau "acum mergeţi drept înainte pe o distanţǎ de doi kilometri”. GPS-ul face parte deja din viaţa noastrǎ cotidianǎ şi îl considerǎm drept o invenţie extrem de utilǎ care ne simplificǎ existenţa.

Nu este însǎ omul pe cale de a-şi construi o existenţǎ în care este condus de prea multe astfel de "forţe" tehnice şi electronice? Iatǎ întrebarea pe care ne-o pune la Avignon un regizor elveţian, Stefan Kaegi, într-un spectacol total atipic intitulat "Remote Avignon".

De fapt, spectacolul nu are loc într-o salǎ de teatru ci ia forma unei plimbǎri în grup prin oraş. Iar spectatorii sunt ghidaţi de o voce electronicǎ, o voce de sintezǎ. In momentul în care începe aceastǎ experienţǎ, aş spune de naturǎ existenţialǎ şi filozoficǎ, spectatorii, cam în numǎr de 50, sunt invitaţi sǎ-şi punǎ o cascǎ pe urechi, ca şi cum ar urma sǎ fie ghidaţi într-un muzeu. In nici un moment cei 50 de spectatori, pe care vocea electronicǎ îi numeşte "hoardǎ", nu vor întîlni vreun actor. Ei se vor lǎsa ghidaţi exclusiv de voce care devine "pǎstorul" hoardei.

Vocea, jucînd rolul unui fel de GPS existenţial, începe apoi sǎ le comande spectatorilor tot felul de atitudini şi sǎ-i provoace la tot felul de reflecţii. Plimbarea teatralǎ începe într-un cimitir al oraşului iar vocea le spune spectatorilor: "bine aţi venit în acest loc de veci, alegeţi-vǎ fiecare cît un mormînt pe care îl consideraţi portivit cu personalitatea dumneavoastrǎ, nu vǎ grǎbiţi, avem tot timpul". Dupǎ ce fiecare spectactor s-a poziţionat în faţa unui       

mormînt, vocea electronicǎ începe sǎ incite, cum spuneam, la diverse reflecţii: "cine este înmormîntat acolo, în faţa dumneavoastrǎ? oare credeţi cǎ viaţa lui a fost împlinitǎ? oare credeţi cǎ viaţa dumneavoastrǎ este destul de lungǎ? corpul celui din mormînt o fi în descompunere?"

Alte şi alte incitǎri la reflecţie de acest tip sunt debitate de "voce", care îi poartǎ apoi pe spectatori prin diverse cartiere ale oraşului Avignon, le cere sǎ intre într-un bar şi sǎ se uite la consumatori, sǎ treacǎ printr-un parking şi sǎ se uite la maşini, sǎ intre într-o bisericǎ şi apoi într-un magazin şi sǎ se gîndeascǎ la miile de produse de care nu au nevoie, sǎ contemple vitrina unui magazin cu rochi de mirese şi costume pentru miri…

In bar, de exemplu, "vocea" îndeamnǎ la urmǎtoarele atitudini: "alegeţi-vǎ un consumator… simţiţi cǎ omul ǎsta vǎ enerveazǎ prin figura sa? oare cum ar reacţiona el daca i-aţi face o gremasǎ? dar dacǎ i-aţi face un gest obscen?"

Prin acumularea de astfel de situaţii "reflexive" plimbarea devine un fel de experienţǎ limitǎ, aş spune cǎ îi avertizeazǎ pe spectatori în legǎturǎ cu spectrul unei noi societǎţi totalitare care se anunţǎ la orizont. Si dacǎ într-o bunǎ zi computerele ne vor domina total, tehnologia ne va domina total, ni se va introduduce un GPS în creier chiar de la naştere?

Vocea electronicǎ aminteşte într-un fel de un film celebru, "Odiseea spaţialǎ 2001" a lui Kubrick. Si în acest film exista o voce de ordinator care lua puterea pe vasul spaţial.

“Vocea” creatǎ de Stefan Kaegi este însǎ mai subtilǎ, ea se prezintǎ de la bun început, spune cǎ o cheamǎ Margot, dar treptat îşi modificǎ timbrul şi la un moment dat devine masculine şi spune cǎ o cheamǎ Bruno…

Pentru a rezuma, este vorba despre un minuntat spectacol despre manipularea mentalǎ şi existenţialǎ, şi despre noile forme de dresare a omului operatǎ de tehnologia sofisticatǎ. Treptat grupul de spectatori înţelege şi de ce, de la bun început, a fost declarat "hoardǎ". Pentru cǎ într-o societate în care tehnologia devine domnantǎ şi începe sǎ-l ghideze pe om la fiecare pas, sǎ-l transforme din fiinţǎ care gîndeşte şi ia decizii în fiinţǎ care ascultǎ şi se supune, într-o astfel de societate deci umanitatea din om diminueazǎ şi insul devine un fel de animal domesticit, un component al unei hoarde…

De altfel "ghidul vocal" îi îndeamnǎ pe spectatori sǎ reflecteze şi la acest astpect şi întreabǎ : "vi se pare ceva bizar în vocea mea? da, ştiu cǎ sunt puţin artificial, îmi pare rǎu, nu fac decît sǎ funcţionez… credeţi cǎ sunt cineva care gîndeşte?"

Intrebarea tulburǎtoare care se degajǎ din acest spectacol este: oare nu începe cineva sǎ gîndeascǎ planetar în locul nostru? Tehnologia de astǎzi, devenitǎ planetarǎ, reţelele de socializare, internetul, nu încep sǎ ne transforme într-un fel de sclavi pasivi? Pentru cǎ dependenţa de o anumitǎ tehnologie induce o astfel de stare.

Din toate punctele de vedere acest spectacol este reprezentativ prentru ceea ce propune festivalul de la Avignon, mǎ refer în special la secţiunea oficialǎ, IN:  altfel spus spectacole destinate sǎ-i scuture puţin pe oameni, sǎ-i facǎ sǎ gîndeascǎ, sǎ-i nelinişteascǎ, sǎ-i oblige sǎ ia atitudine… Aceastǎ misiune pe care şi-a asumat-o festivalul este extrem de importantǎ, suntem departe de lumea diverstismentului, suntem, la Avignon, într-un laborator artistic care stimuleazǎ gîndirea civicǎ, reflecţia individualǎ.

Nu întîmplǎtor acest festival are un succes care creşte de fapt an de an. Intr-o lume în crizǎ, în care oamenii politici nu au rǎspunsuri convingǎtoare, în care economiştii nu au rǎspunsuri convingǎtoare, teatrul poate incita la dezbatere şi chiar dacǎ nu dǎ rǎspunsuri precise poate ajuta la punerea unor noi întrebǎri, interesante, nuanţate, intelegente. Iar metafora este uneori o punte spre rǎspuns.