În aşteptarea urşilor

Competiţia pentru premiile Berlinalei s-a încheiat. Ultimele două filme tematizează situaţia actuală din est. Filmul german al lui Thomas Stuber „In den Gängen” („Pe holuri”) este o incursiune sensibilă în viaţa unor muncitori din Germania răsăriteană. În centrul filmului se află Christian (Franz Rogowski – care joacă rolul principal în filmul pe tema refugiului „Transit”). Munca înstrăinată într-un magazin şi sinuciderea unui muncitor mai în vîrstă, care nu a reuşit după unificarea celor două Germanii să se adapteze noilor condiţii, încadrează evoluţia lui Christian care după o detenţie pentru furt doreşte să se integreze în societate.

Drama unui muncitor constructor polonez care a suferit un accident, rămînind cu faţa schimonosită, este tema filmului „Twarz” („Chip”) de Małgorzata Szumowska. În acest film îndrăzneţ şi dur, se aruncă o privire critică asupra societăţii postcomuniste din Polonia şi asupra ravagiilor unui capitalism sălbatec. Ipocrizia, bigotismul, hedonismul şi minciuna cotidiană sînt faţetele acestei pelicule realiste, în care regia nu ocoleşte tabu-urile care domină societatea poloneză. Iniţiativa unui preot de a ridica cea mai înaltă statuie a lui Isus Cristos din lume este de un grotesc absolut şi devine în acest film social-critic tulburător şi trist un act simbolic de acuzare.

Cel de-al treilea film din competiţie, care a rulat joi, aparţine regizoarei Adina Pintilie. Acest film de debut intitulat „Touch Me Not” („Nu mă atinge-mă”), este o coproducţie multi-naţională, româno-germano-ceho-bulgaro-franceză.

Filmul nu are la bază vreun scenariu bine conturat şi, în mod voit, întîmplările nu sînt localizabile. Faptul că se vorbeşte în lingua franca, adică în engleză, este doar un gest ieftin, premeditat, de etalare ostentativă a unui cosmopolitism găunos şi un împrumut eclectic din arsenalul mişcării New Age.

Această creaţia cinematografică este un amestec între un film documentar şi unul de ficţiune şi are la baza un proiect prin care regizoarea a vrut să-şi supună protagonistele şi protagoniştii (Laura Benson, Tómas Lemarquis, Christian Bayerlein, Grit Uhlemann, Hanna Hofmann, Seani Love şi Irmena Chichikova) unei proces de autocunoaştere, trecîndu-i printr-un soi de „terapie sexologică”. O terapie de grup sau individuală urmărită de camera de filmat în care protagoniştii nu mai sînt nici actori adevăraţi şi nici amatori reali.

Expunerea ofensivă a unor intimităţi, într-un stil mai degrabă exhibiţionist decît artistic sau estetic, i-a gonit pe mulţi spectatori din sală. Cel puţin din sala în care am urmărit joi după masă proiecţia pentru presă, jumătate dintre cei prezenţi la început au plecat. Aplauzele din final au fost mai mult decît reţinute şi cei foarte puţini care s-au ostenit să bată din palme au făcut-o din complezenţă.

În acest film hibrid se întrece măsura. Cei care l-au selectat pentru programul principal al Berlinalei, probabil că n-au remarcat că între autonomia obiectului estetic şi intenţia de a marca într-o formă şocantă dorinţa unei libertăţi nelimitate, ar trebui să existe măcar o micuţă linie de demarcaţie. Nu tot ce e provocator corespunde şi normelor esteticii, devenind automat o operă de artă, precum arăta în scrierile sale, teoreticianul interbelic Walter Benjamin.

Filmul Adinei Pintilie, în care apare şi ea ca un soi de narator eclectic, împrumutat parcă din teatrul epic al lui Brecht, nu va satisface nici măcar o anumită clientelă ezoterică, în căutarea „integrării spirituale în absolut”. În România, filmul va stîrni cu sigaranţă scandal, mai ales în cercurile pentru care pudoarea este echivalentă cu ideologia fundamentalismului expansiv şi pentru care totul ce nu corespunde opiniilor lor este anatemizat drept pornografie. Filmului Adinei Pintilie i se poate reproşa orice numai pornografie nu.

Primele cronici răspîndite deja joi seara s-au bazat pe o depeşă a agenţiei germane de presă (DPA), în care s-a menţionat că spectatorii au părăsit sala. Astfel, „Westdeutsche Allgemeine Zeitung” reţine faptul că filmul „i-a speriat pe mulţi dintre jurnaliştii prezenţi”. „Tag24” vobeşte despre un film de scandal care se află în contradicţie cu aşa numita dezbatere #MeToo (mai ales despre abuzurile sexuale din domeniul cinematografiei). „Cît sex suportă Berlinala”, se întreba canalul de ştiri „NTV” imediat după premiera filmului. „Berliner Zeitung” scrie că Patrice Chereau a realizat, în 2001, filmul „Intimacy“ („Intimitate”) în care s-a spus totul despre subiectul abordat, „cu un zel diletant”, de către Adina Pintilie. Postul de radio Berlin-Brandenburg (RBB) spune că filmul este „buretos”, deşi există în el şi unele detalii interesante. Cel mai aspru verdict se poate citi în „Der Tagesspiegel”. Cronicarul spune că vizionarea filmului a fost un adevărat „chin”, iar spectatorii au fost nişte ostateci. „Acest film”, conchide „Der Tagesspiegel”, n-ar fi avut ce căuta în competiţie, fiindcă îi lipseşte elementul de bază al artei şi anume: distanţa”.