Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Alphonse Dupront, prieten și susținător al marilor intelectuali români interbelici

dupront.png

Alphonse Dupront, director al Institutului Francez din România în perioada 1932-1940
Image source: 
youtube.com

Alphonse Dupront, fostul director al Institutului Francez din România între 1932 şi 1940, a avut un rol esenţial în dezvoltarea colaborării culturale franco-române, contribuind la trimiterea în Franţa a numeroşi tineri români în calitate de bursieri înainte de cel de al doilea război mondial. Emil Cioran şi Eugen Ionescu au fost numele cele mai prestigioase, Mihail Sebastian ar fi putut fi al treilea, în timp de Mircea Eliade s-a bucurat și el la rândul său de susținerea fostului director al Institutului Francez Săptămânalul Dilema Veche publică, sub semnătura istoricului Ștefan Lemny o serie de articole care reflectă apropierea dintre intelectualul francez și cei patru tineri, care aveau să devină adevărate repere ale culturii române. Redăm mai jos un rezumat al acestora:

Emil Cioran, Eugen Ionescu și Mircea Eliade la Paris, octombrie 1977

 

O prietenie uitată

Admiraţia lui Alphonse Dupront pentru tînărul scriitor Mihail Sebastian, deja afirmat în literatura română, era enormă. Pe 21 martie 1935, el îi oferea ospitalitatea Institutului pentru conferinţa despre „Specificul naţional“ într-un moment în care conştiinţa lui Mihail Sebastian era profund tulburată de progresul antisemitismului în cultura română şi de odioasa prefaţă a profesorului său, Nae Ionescu, la romanul său De două mii de ani, apărut cu un an înainte (...)

Din păcate, ideea acordării bursei menţionate în aprilie 1940 nu s a realizat. Ea survenea oricum într-un moment extrem de nefavorabil ce va culmina curînd cu ocuparea Franţei de către trupele hitleriste şi cu instaurarea regimului de la Vichy. Aderînd de la bun început la Apelul generalului De Gaulle din 18 iunie, Alphonse Dupront avea să fie curînd revocat din funcţia sa. Pînă atunci, el va avea însă ocazia să se remarce încă o dată printr-o atitudine de aleasă demnitate patriotică şi culturală. O demonstrează conferinţa sa din 19 iunie 1940, la salla Dalles, despre „Spiritul iacobin al Revoluţiei“ (...)

Nimic nu ilustrează mai bine importanţa acestei conferinţe decît impresiile pe care Mihail Sebastian, prezent în public, s a grăbit să i le împărtăşească lui Alphonse Dupront, într-o scrisoare inedită din 20 iunie 1940: „Dragă domnule Dupront, aş fi dorit să vă strîng mîna după admirabila Dv. conferinţă de marţi. A fi avut curajul şi forţa de a vorbi într-o asemenea zi, în ciuda veştilor teribile care ne sfîşie inima, a fost o bună acţiune şi un frumos exemplu. (…) Am ieşit de la conferinta Dv., nu consolat, căci n-aş putea să fiu, dar cu sentimentul că dezolarea noastră trebuie să lase locul unei atitudini mai ferme, mai încrezătoare, mai curajoase. Nu, nimic nu este încă definitiv pierdut, nimic nu va fi pierdut definitiv“.

Dacă evenimentele amintite au cimentat prietenia dintre cei doi, ele au condus şi la despărţirea lor. Îndepărtat de la conducerea Institului Francez în octombrie 1940, Dupront va părăsi România la începutul anului următor, după ce şi-a luat rămas bun de la numeroşii săi prieteni, între care Mihail Sebastian. Cunoaştem împrejurările ultimei lor întîlniri datorită Jurnalului redactat de scriitor, adînc întristat că, odată cu plecarea lui Dupront, „sporeşte sentimentul că rămînem aici închişi, că cercul se strînge în jurul nostru, mereu mai aproape, şi că nu mai e, în nici o direcţie, scăpare“.

Dar prietenia lor a rămas vie. Mărturia ei cea mai emoţionantă se poate citi într-un scurt text de o pagină publicat în jurnalul L’Avant-Scène, sub formă de preambul la piesa de teatru a dramaturgului român, Édition de Midi, prezentată la Teatrul Gramont din Paris, pe 3 noiembrie 1958, text pe care îl redăm integral aici:

 

Mihail Sebastian – un portret

Alphonse Dupront

Îl revăd, în discuțiile noastre cu unii, sau chiar la recepțiile Institutului Francez de Înalte Studii din România. Mereu acolo, atunci cînd i se cerea să fie prezent: principala lui artă consta în această fidelitate pe care te puteai baza și care n-avea nevoie să mai fie exprimată. Prezent și tăcut: nu era dintre cei care ieșeau în evidență. Trebuia să mergi să-l cauți sau să-l provoci prin clarobscurul unde se găsea, disponibil, deschis, prieten.

Abordarea era simplă, te întîmpina cu o figură luminoasă strălucind a căldură și a tandrețe. N-avea cum să te lase indiferent. Imediat îl simțeai apropiat, în gînd. Dar și în cuvinte. Trăia limba noastră așa cum respira. Accentul îi era de-o puritate zguduitoare, cu, pe alocuri, într-un substrat de blîndețe, stranii vibrații masculine – punctul culminant al unei certitudini.

Pe chipul său, ochii, de neuitat, sclipitori și profunzi, sau ciudat de căscați, preț de o clipă, către o altă viziune a firii.

Dincolo de jocul verbal în care, în limba noastră, era un virtuoz, transmitea un întreg univers al vieții interioare. Însuflețit de pasiunea de a cunoaște, se putea uita la nesfîrșit la om, la spectacolul și la fantomele sale. Se uita pentru a participa la mister. Era exact opusul unui spectator absent, al unui analist care caută, reținut, detalii. Pasiunile, viața, drama metafizică a condiției noastre umane, le știa bine, frate întru destin, autoeliberator și benefic celuilalt; cu totul altceva decît un moralist, era un tovarăș al umanității.

Tovarăș de o rară calitate: omul, opera, ambele nuanțate, în tușe de învăluire, de impregnare, descoperă, într-un farmec durabil, o căldură a intimității și certitudinea reconfortantă a unui echilibru. Ce e în inima acestui secret? Mare parte a universului său interior îl citește în meditația sa despre femeie. Ea este calea sa pentru a atinge exprimabilul lucrurilor. Dar inflexibila blîndețe a căutării sale, această siguranță de sine pe care o avea de a nu se rătăci, mi se pare, în evocarea anilor mei românești în care-mi place să-l regăsesc, le văd trăgîndu-se dintr-o puternică expresie a pămîntului său, a acelor pămînturi de ape din Delta Dunării, de unde-a venit și unde se petrece, într-o monotonie a eternului, cea mai extraordinară și de neuitat nuntă a cerului, a pămîntului și-a apelor. E însuși misterul ochilor săi…

Mihail Sebastian ar fi fost, în mișcarea intelectuală, progresul spiritual al țării sale, unul dintre cei mai siguri prieteni ai Franței. Sper că fostului director al acțiunilor culturale și de educație franceze în România îi va fi permis, aici, să aducă o mărturie asupra unei amintiri care i-a rămas la fel de dragi.

Și cîteva fapte de viață, care rămîn cea mai sigură probă. Tînăr licean care de-abia reușise să treacă în același timp și bacalaureatul, și examenul mutării în capitală, este remarcat de unul dintre oamenii care au marcat cel mai puternic tînăra generație românească antebelică. De-abia debarcat din Brăila natală, în Cuvântul lui Nae Ionescu, ale cărui tendințe sînt metafizic totalitare, scrie despre opere franceze, campion înflăcărat al creației noastre literare și al valorilor pe care le manifestă. Astfel i se deschid drumurile în viață. Studii universitare la Paris, unde e remarcat de maeștrii Facultății de Drept. Legătura cu Franța e, de acum, plenară. Imaginarul romanelor sale oscilează între Paris și București, și – o confesiune care mai bine ar fi să rămînă în penumbră – în Femmes („Femei“), o antologie de nuvele, din cele cinci eroine prinse pe jumătate în viața reală, pe jumătate în vis, cinci sînt franțuzoaice. În acest atașament e vorba de alegeri, Mihail Sebastian fiind, pentru Literele românești, ghidul cel mai sigur către universul proustian. O întîlnire de afinități, cu siguranță. Dar și Balzac făcea parte din lumea sa. Și cunosc puține lucruri atît de frumoase precum fatalitatea scopului său, în care această ființă, secretă și rară, se dedică cu toată noblețea în totalitate. Tocmai fusese numit la Universitatea din București pentru a preda literatura franceză: hotărîse să îi consacre lui Balzac cursul primului său an de predare magistrală. Lecția inaugurală trebuia să fie un omagiu balzacian, o reverență Franței. În acea seară, prietenii, studenții, tot cei care s-au strîns pentru a-l aplauda și pentru a-și trăi legăturile cu Franța, l-au așteptat în van. Cînd să iasă din casă, Mihail Sebastian a murit, în urma unui accident.

(traducere de Matei Martin)

 

O „şansă“ a vieţii lui Cioran

Dacă proiectul acordării unei burse nu s-a putut realiza în ceea ce-l priveşte pe Mihail Sebastian, Dupront a reuşit în schimb să trimită în Franţa alți tineri intelectuali de mare valoare. Printre ei, Emil Cioran şi Eugène Ionesco sînt numele cele mai prestigioase. Faptul a fost recunoscut ca atare chiar de Alphonse Dupront, mîndru că, prin alegerea lor, a contribuit la „a dărui Franţei contemporane cel puţin doi dintre marii ei scriitori“, cum a ţinut să arate în discursul prezentat la Sorbona, pe 3 iulie 1984, cu ocazia primirii distincţiei de comandor al Legiunii de Onoare.

Cine parcurge corespondenţa inedită păstrată în arhivele lui Alphonse Dupront  poate înţelege atenţia pe care el a acordat-o tonerilor intelectuali români. Anul 1937 s-a dovedit cu totul rodnic în acest sens cu cei 19 bursieri din totalul de 25 admişi, pe care el a reuşit să-i susţină, printre care se afla şi Emil Cioran.

Afinităţile intelectuale au favorizat oare cumva apropierea dintre ei? Subiectul ar merita un studiu în sine. Deocamdată, am remarca doar unele sugestii ce reies din scrisorile descoperite acum: pasiunea lor comună pentru Pascal, recunoaşterea din partea lui Cioran a uceniciei „în materie de viziune filozofică“ pe lîngă Dupront (scrisoare din 11 iunie 1941) şi a înţelegerii pe care a găsit-o pentru ideile sale din partea istoricului, apreciat de el pentru interesul acordat metafizicii (scrisoare inedită din 22 ianuarie 1947) (...)

Principalul interes al corespondenţei la care ne referim constă însă în mărturiile pe care ea le oferă despre legăturile dintre cei doi intelectuali, după ce Cioran obţinuse bursa. Surprinzătoare este această scrisoare din 27 decembrie 1939, în care el recunoaşte în protectorul său de la Bucureşti „un exemplu pe care mă străduiesc să-l urmez în proporţii mai mici“. Din aceeaşi corespondenţă se vede, de asemenea, interesul lui Dupront pentru soarta lui Cioran chiar şi după terminarea misiunii sale în România, de la noul său post de activitate la Universitatea din Montpellier: „Rapiditatea cu care aţi răspuns apelului meu este mai mult decît emoţionantă“, recunoaşte tînărul român pe 29 octombrie 1941; „V-am considerat mereu ca binefăcătorul meu cel mai generos“, se poate citi în scrisoarea sa din 27 februarie 1945 (...)

Se pare că, după 1947, schimburile epistolare dintre cei doi încetează sau se răresc, cel puţin după urmele pe care le-au lăsat, cu excepţia unor urări lapidare de Anul Nou din partea lui Cioran, în 1948 şi 1949. Ele cunosc un reviriment abia în 1956, într-un moment crucial, de astă dată, pentru cariera intelectuală a lui Dupront: susţinerea, la Sorbona, a magistralei sale teze de doctorat Le Mythe de croisade (...)

 

Eugène Ionesco şi Alphonse Dupront: dialog epistolar

Aflat în voiaj la Spoleto, Eugène Ionesco n-a putut asista la festivitatea de la Sorbona, din 3 iulie 1984, cînd Alphonse Dupront evoca numele său şi pe al lui Cioran, mîndrindu-se că a contribuit la instalarea lor în Franţa. Dar, în ciuda acestei absenţe, relaţiile lui cu fostul director al Institutului Francez au fost la fel de strînse ca şi în cazul compatriotului său. Ambii au reţinut atenţia istoricului în devenire prin calităţile lor intelectuale excepţionale, oglindite în primele lor publicaţii care i au făcut deja cunoscuţi în cultura română.

Eugène Ionesco i-a dăruit cu întîrziere un exemplar din cartea sa Nu, publicată în 1934, care provocase la apariţie vîlva ştiută în viaţa literară din România: abia în octombrie 1938, el îi va scrie o măgulitoare dedicaţie, salutînd în Dupront un „ambasador al culturii şi spiritului francez, deci al Culturii şi Spiritului“. Este anul în care el obţinea mult rîvnita bursă pentru a studia în Franţa, unde, odată ajuns, îi împărtăşea protectorului său impresiile noii sale experienţe, cum o arată două din scrisorile sale ine-dite din această perioadă.

Pe 6 decembrie 1938, el exprima legătura definitivă pe care o trăia atunci între „modestul [său] destin individual“ şi „destinul spiritual (şi politic!) al Franţei“: aici, scria el cu entuziasm, „se află sarea pămîntului, Spiritul, lumina, înconjurată, din păcate, de tenebre“ şi se întreba, îngrijorat de expansiunea Germaniei hitleriste, dacă, în confruntarea ce se anunţa, „Spiritul se va dovedi învingător“. Din păcate, situaţia avea să se agraveze şi mai mult, conducîndu-l în cele din urmă să caute refugiul în textele literare, după cum i se destăinuie lui Dupront pe 23 martie 1940 (...)

Pentru viitorul dramaturg, ceea ce contează cel mai mult este însă posibilitatea pe care i-o oferă Parisul de a se găsi „pe una din marile scene ale lumii în momentul în care se petrec atîtea lucruri. Şi mă găsesc chiar pe scenă, nu în sală; nu sînt spectator, joc chiar eu drama, chiar dacă pierdut printre mulţimea de figuranţi“. Deosebire radicală faţă de Cioran, care căuta să se distanţeze de actualitatea istorică!

Ionesco se remarcă şi prin interesul său de a cultiva legăturile cu intelectualii de prestigiu. Graţie recomandării iniţiale a lui Dupront, el se apropie de redactorii şi colaboratorii revistei Esprit şi, în cele din urmă, de mentorul ei, Emmanuel Mounier: „Redactorul – şi se pare că toată redacţia revistei Esprit – are o încredere şi o forţă de luptă care mă vor cuceri, sper aceasta cu disperare. Este poate unica mea şansă“ – după cum îi scrie el lui Dupront în aceeaşi epistolă din 6 decembrie 1938 (...)

 

„Afacerea Eliade“ şi Alphonse Dupront

Printre tinerii intelectuali români care se întîlnesc în Parisul anilor de după Eliberare, Mircea Eliade cunoaşte o situaţie diferită. Spre deosebire de Cioran şi Ionesco, afirmaţi în literatura română, dar siliţi să caute un nou drum literar în limba franceză, el dispune, în afară de opera de scriitor, de prestigiul lucrărilor de erudiţie apreciate şi peste hotare. Dar acest atu considerabil pentru continuarea unei cariere ştiinţifice este compromis de umbra trecutului său politic şi intelectual alături de Garda de Fier. Prieteniile şi legăturile cu savanţii occidentali l-au sprijint într-o bună măsură în înfruntarea obstacolelor în noua etapă a activităţii sale, după venirea la Paris, în septembrie 1945. Rolul lui Georges Dumézil este cel mai bine cunoscut, datorită chiar lui Mircea Eliade, care a recunoscut datoria faţă de el. Din păcate, el a trecut sub tăcere contribuţia lui Alphonse Dupront. Mai mult decît atît, el i-a atribuit chiar o parte de răspundere în eşecul încercării sale din 1947 de a obţine o bursă din partea prestigiosului Centru Naţional de Cercetări Știinţifice (CNRS). Dacă mărturiile epistolare inedite aflate în arhivele istoricului francez nu rezolvă enigma acestui episod, ele aduc suficiente precizări pentru a nuanţa imaginea nedreaptă ce se degajează din jurnalul şi amintirile lui Eliade (...)

Începînd din luna august 1947, scrisorile lui Eliade către Dupront reflectă stările succesive de spirit prin care a trecut, de la viziunea apropiatei „catastrofe“ şi chiar a „întreruperii operei“ la speranţa unui apropiat deznodămînt fericit, pentru care scrie protectorului său, pe 1 noiembrie 1947: „Voi avea curajul să vă mulţumesc încă o dată pentru tot ce aţi făcut?“ (...)

Un moment este menţionat de Eliade în forma manuscrisă a jurnalului său, la data de 26 septembrie 1960, în care notează impresiile pe care i le-a transmis Dupront în urma primului voiaj făcut în România după părăsirea acestei ţări, în martie 1941. Altul este acela, triumfal, al alegerii lui Eliade ca doctor honoris causa al Sorbonei. Ei se vor întîlni din nou, cu Cioran alături de ei, pe 3 iulie 1984, la festivitatea de la Sorbona ocazionată de acordarea lui Dupront a gradului de comandor al Legiunii de Onoare. Eliade notează emoţia trăită atunci de cel sărbătorit, care i-a strîns cu căldură ambele mîini, ca un semn al prieteniei de altădată.