Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Arta (electronică) a Fugii

O capodoperă nu își epuizează niciodată substanța, așa ni se spune. Și nici nu e foarte greu de înțeles de ce. La o privire mai atentă observi că într-o formă sau alta ea poartă întotdeauna încapsulată în structura proprie acea fărâmă de infinit indispensabilă procesului de autoregenerare. În ea recunoaștem marca distinctivă a reușitei.

În general acea fărâmă de eternitate o numim adevăr și e probabil cel mai prețios lucru la care putem avea acces. Pentru noi el e cel care face diferența între un produs de serie – un consumabil încărcat de efemer și frustrare – și acea poartă multidimensională pe care o deschide larg tuturor.

Generații după generații se regăsesc dincolo de ea, toate aflate în căutarea sensului dorit. Cu fiecare nouă lectură adăugată, teritoriul pe care capodopera îl pune la dispoziție își dezvăluie fascinația inepuizabilă, se redefinește și devine tot mai bogat. E ceea ce face miracolul și privilegiul acestui spațiu. Dar trebuie spus că ea funcționează asemenea unui portal magic care vibrează numai la o anumită frecvență. Doar anumiți creatori, în general „cei mari”, reușesc să construiască asemenea structuri încărcate de acest tip de energie cu totul aparte. Nu oricine poate dărui omenirii o cale către ea însăși, un drum către ceea ce ne definește în mod fundamental, ne unește și ne împlinește în marele numitor comun al unui sentiment unic. 

Pentru Europa occidentală, Bach e unul dintre ei, poate cel mai mare, iar opera să absolută, Arta Fugii, împlinește de o manieră regală o tradiție muzicală care la data creării ei acoperea deja mai multe secole. Barocul muzical își atinge în această operă, care i-a preocupat lui Bach ultimii ani de viață, adevărata sa apoteoză. Arta contrapunctului (o tehnică de compoziție a scrierii polifonice) își atinge dimensiunea absolută. Măsura inepuizabilului pe care o temă de doar câteva note o poate conține e demonstrată de către Bach cu prisosință în formele ei de prezentare uluitor de variate. Celebra fugă triplă, neterminată (cum s-ar fi putut altfel pentru nașterea unei legende), e doar piatra unghiulară a acestui monument de o tulburătoare complexitate și importanță pentru întreaga cultură a Vestului. Arhitectura acestui adevărat templu dedicat unei singure teme și posibilităților ei de transformare are acea întocmire care te duce cu gândul la spațiile marilor revelații. Totul stă sub semnul unei atingeri a sacrului greu de definit. Dar acestea sunt lucruri pe care orice articol legat de opera în discuție le poate pune oricând la dispoziția celui care are curiozitatea de a intra mai adânc în subiect. 

Să revenim o clipă asupra a ceea ce interesează cu adevărat aici și acum, pentru că întotdeauna prezentul este cel mai important. Generațiile de după eveniment au pe lista preocupărilor lor continue și pe aceea a raportării lor la el, precum și pe cea a înțelegerii moștenirilor diverse cu care cei de dinainte le înzestrează.

Monumentul există, pelerinajele se practică, ritualul se desfășoară, relația corectă cu simbolul cultural major a consumatorului este normată prin canonul școlar și social. Până la urmă la ce se reduce totul? În cazul de față, la o lungă serie de audiții de-a lungul cărora treptat – sau dacă ești mai norocos direct de la prima întâlnire – înțelegi despre ce e vorba, internalizezi informația și îți devine parte constitutivă. Practic te contopești cu imaginea care ți se livrează și ai dreptul la propria ta variațiune. Abaterile sunt sancționate sub o formă sau alta, iconoclasmul este blamat, iar statusul idealizat al operei aproape nu se mai discută. Într-un fel s-ar putea așeza deasupra ei chiar o piatră tombală de dimensiuni gigantice însoțită de un strat respectabil de praf.

Pentru că primejdia care dă în permanentă târcoale tuturor capodoperelor se întrezărește clar: o anchiloză mentală din partea publicului, o uitare pioasă, un ritual al cărui desfășurător nu mai emoționează și mai presus de orice nicio încercare de reanimare a discursului. Însă toate aceste temeri dispar în momentul în care ai de-a face cu o întâlnire de gradul trei precum cea dintre Arta Fugii și Yūji Takahashi, un compozitor, pianist, dirijor, critic muzical și scriitor acum în vârstă de 81 de ani. Mai precis, ascultând înregistrarea sa din 1975, în care folosește șapte dintre cele 18 propuneri polifonice ale capodoperei, realizăm că ne aflăm în fața unui act de curaj creator de prim ordin. Intervențiile sale pe text făcute prin întrebuințarea instrumentelor electronice în redarea discursului (sintetizatoare – Moog Type 55, EMS Synthi 2), distorsiunile sonore aproape de desfigurare folosite, adăugirile violente identice zgomotului și straniile trimiteri cu sugestii spațiale creează din primul moment o stare de stupefacție și confuzie, o distorsiune temporală a încercării de încadrare cronologică a muzicii și o stare generală de pierdere a reperelor. Senzația de stranietate, univers SF și pe alocuri chiar de grotesc tehno deconstruiesc practic în totalitate atitudinea prefabricată a așteptărilor cuminți de așa-zis bun-simț muzical de tradiție. Universul rece și ostil în care mașini superinteligente par să disece de-a dreptul mesajul unei civilizații dispărute (în fapt, a noastră) nu ne pot da decât o nouă înțelegere a textului bachian și o perspectivă halucinantă asupra puterii sale de transfigurare a spațiului și timpului. Cu toate acestea, umanitatea sa profundă rămâne nealterată de curgerea evenimentelor, iar intervențiile brutale ale lui Takahashi nu fac decât să pună în valoare și mai mult acest lucru. 
Pentru cei cu inima și spiritul dornic de senzații intense o întâlnire cu Arta (electronică) a Fugii dintr-un viitor măcar din punct de vedere matematic posibil nu poate fi decât benefică. Într-adevăr o capodoperă nu își epuizează niciodată substanța, ci doar își adaugă noi posibilități de interpretare. Experimentul lui Yūji Takashi o dovedește fără dubiu.