Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Trompeta, încă o dată…

…Exact momentul când simți nevoia să te duci în cu totul altă parte decât în mod obișnuit și când cu adevărat chiar nu vrei să știi unde o să ajungi… și te trezești ascultând muzică pentru trompetă a lui Telemann – volumul unu. Primul lucru după impact care îți trece prin minte – o presupunere seacă și la obiect: undeva în spațiul dintre curiozitatea ta, mouse-ul personal și univers există cel puțin măcar un volum doi, poate și un al treilea. 

Dar oricum nu are rost să te avânți prea mult în supoziții, se știe deja că, oamenii ăștia chiar scriau mult în epocă, erau prolifici până la supraproducție și luau muzica foarte în serios. Ca dovadă, ceea ce constați imediat și până la lacrimă cu ajutorul văzului e că vor urma trei ore, unsprezece minute și douăzeci de secunde de muzică barocă germană.

Îți repeți rar și articulat, literă după literă: volumul unu, Georg Philipp Telemann, contemporanul și prietenul lui Bach, muzică perfect accesibilă, genul care merge la fel de bine într-o „cafeteria” sofisticată de muzeu european recomandat în orice ghid turistic sau într-un lift transparent hiper silențios exact cu cinci secunde înainte ca James Bond să-și anihileze, cu supremă eleganță și de o manieră evident epică, cei șapte virgulă opt adversari spilcuiți și cu pistoale lucioase. Bun, vorba aceea „se putea să fie și mai rău”.

Dacă tot a fost să fie baroc, măcar e unul optimist. Zicala funcționează mereu, că o amuletă te păzește de toate cele rele de pe creier, dar oricum, tot te întrebi de ce, cum, când? Totuși demersul e inutil pentru că practic tot ce mai știi e doar că ai pornit de la The Last Picture Show al lui Peter Bogdanovich, ai trecut prin Almost Blue și My Funny Valentine ale lui Chet Baker (zeci de milioane de vizionări – lumea încă se joacă cu focul, deși muzica îți destramă până la ultima fărâmă demnitatea pretențioasă gen post postmodernistă, post-milenialistă, digi-modernistă, pe care ți-ai tot construit-o), îți mai amintești vag că te-ai intersectat în trecere și din clară datorie karmică cu short-ul 2081 după nuvela lui Vonnegut și că ai mai făcut o haltă în cireșele din frigider; după care, inspirat de soarele de vară încă pe drum dinspre Japonia, te-ai trezit pentru aproape trei ore și un sfert printre trompetele numitului Georg Philipp.

O să ți se explice că trompeta cere trompetă, deci în mod normal ar trebui să urmeze Armstrong, Dizzy Gillespie și Miles Davis. Ca să împaci și capra, și varza cea mai mofturoasă cu o ofertă completă de cinci stele, ar trebui să te oprești la Wynton Marsalis în duet cu Kathleen Battle interpretând Händel, Luca Antonio Predieri, Alessandro Stradella și Bach, să treci prin concertul de Haydn și să mergi mai departe spre Autumn Leaves, Caravan și Donna Lee pentru că, dacă tot e să ajungi unde nici cu gândul nu te așteptai, măcar să fie total si de neuitat.

Concluzia care se naște ar fi că trompeta a venit cum nu se poate mai bine, mai potrivit și mai adecvat momentului aflat în desfășurare. Telemann era omul serii, deși n-ai fi putut să spui asta cu mâna pe inimă înainte de ora stelară a apariției lui. Iar dacă momentul s-a prelungit o noapte întreagă e pentru că el nu a venit singur, ci cu o inspirație întreagă pentru un instrument cu adevărat magic în momentele  sale  de aur – de la Miles Davis încoace știi deja că te poate face să te simți fără efort și pentru totdeauna Blue în Green. Pentru că atunci când ajungi să egalizezi culorile melancoliei prin sunet, fără rest și pe deplin credibil, știi cu adevărat că aliajul dintre suflet și alama instrumentului a funcționat iar și că transmutația e completă, că înnobilarea interiorului s-a realizat încă o dată.

Poate pentru a te convinge ar trebui făcută o imersiune fără rețineri în universul sonor al colaborării unor Paolo Fresu, Daniele Bonaventura și a ansamblul vocal corsican A Filetta de pe albumul Mistico Mediterraneo apărut la celebra ECM Records în 2011. S-ar putea să obții o revelație nesperată în mai puțin de o oră de audiție. Și e foarte probabil ca, după o aventură începută cu muzica lui Telemann și încheiată cu un experiment de-a dreptul spiritual ca cel pomenit anterior, să crezi că te poți socoti un om norocos. Nici măcar nu e atât de greu.