Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


O imagine și mai multe cuvinte

Primesc pe WhatsApp o imagine cu un bărbat și o fetiță care încearcă, la adăpostul unei umbrele, să meargă mai departe printr-o ploaie cu picături uriașe. La prima vedere nimic special. Desenul e realizat destul de banal, în maniera old school chiar, nu frapează prin nimic. 

Totuși, dacă te uiți mai atent, observi că picăturile de ploaie de dimensiuni considerabile sunt de fapt telefoane mobile. Ele cad din cer peste cele două personaje în cascadă, ca dintr-un nor greu de furtună, iar bărbatul (care ar putea să fie și tatăl fetiței, dar înclin mai degrabă să cred că e un profesor) încearcă destul de stângaci să ofere amândurora o protecție cât mai eficace cu ajutorul clasicului mecanism. Cam fragil adăpostul lor și nu foarte sigur, îți spui privind desenul.

După care observi că umbrela e de fapt o carte imensă deschisă, sub paginile căreia cei doi aproape că se ascund cu un fel de teamă. În jurul lor natura sau poate iluzia ei (picăturile-telefoane) pare să se dezlănțuie; căderea de „apă-informație” e uriașă, exact că într-o rupere de nori. Îți imaginezi fără să vrei că te afli și tu în mijlocul acestei ploi torențiale și sentimentul nu este unul tocmai plăcut.

Oricum, impresia e puternică, personajele sunt convingătoare, obiectivul propus e atins: privindu-i pe cei doi pășind înainte nesiguri, te oprești o clipă din fluxul automat al gândurilor și respiri mai încet cu o fracțiune de secundă, suficient pentru ca întrebarea să se nască în mintea ta. De fapt, despre ce e vorba? Suntem într-o climat de furtună informațională? Bătrânele cărți sunt depășite, nu mai fac față? Pe o vreme de genul ăsta se știe că de multe ori te trezești ud până la piele. Și că de și mai multe ori devii o imagine comică, dar plină de patetism asemenea unei statui în mijlocul furiei elementelor ținând în mână strâns și convins mânerul celebrului obiect cu spițe și pânză circulară. Încrederea încăpățânată și de-a dreptul donquijotescă poate stoarce lacrimi, dar și obiecte de îmbrăcăminte.

Deci, până la urmă, despre ce e vorba? Nu cred în meciul secolului: online-ul versus ediția a 57-a de lux la Divina Comedie cu hârtie specială și fotogravuri. Da, cu siguranță există și circulă mai multă informație ca niciodată în jurul nostru, accesul la ea este nelimitat; cu siguranță citim mai mult ca în orice altă etapă a istoriei noastre și, da, în același timp ne înecăm practic în propriul citit încercând să aflăm totul deodată, zi de zi, în toate direcțiile, domeniile și punctele cardinale. Plouă de rupe cu telefoane mobile, debitul e cât Niagara, forța de impact spulberă biata umbrelă din mână. E foarte probabil să ne găsim cu mai mare greutate drumul spre casă sau școală pe o vreme cu ploi torențiale purtătoare de senzațional și mult zgomot pentru (mai) nimic.

O carte la adăpostul căreia să mergem pe orice anotimp mai ales pe sub nori informaționali dezlănțuiți, dar de ce nu și prin deșert sau întuneric, nu prea mai pare să fie la îndemână. Cu toate acestea, imaginea mi s-a părut sinceră și în același timp plină de anxietate. Cred că încearcă mai degrabă să atragă atenția asupra calității lecturii, asupra alegerilor pe care le facem, asupra genului de informație pe care o consumăm. Încearcă să ne spună, poate, că realitatea e copleșitoare – telefoanele ne-o aduc în casă clipă de clipă – și că singurul lucru care, iarăși poate, ne-ar ajuta să-i facem față suntem noi înșine, umanul din noi, indiferent cât de fragil ar fi el. Biata umbrelă sub formă de carte ar fi vrut poate să ne spună că între două coperți se pot tezauriza pentru generații lucruri esențiale pentru înțelegere și supraviețuire, pentru mintea și sufletul nostru.

Până la urmă, umbrela este și ea o idee care a căpătat materialitate, a devenit obiect concret și astfel, la rândul său, realitate palpabilă. Ea ne arată încrederea în construcție, rezistență, abilitate, supraviețuire și speranță. Viitorul nu se poate proiecta și proteja (imaginea fetiței) doar pe baza nisipurilor mișcătoare și a prafului de stele din titlurile cu anunțuri apocaliptice sau de scandal, prin notorietăți iluzorii și de moment. Marile arcuri ale civilizațiilor se înalță pe tradiții de generații, pe reflecție, înțelegere și răbdare. Cred că e prefect că trăim în epoca WhatsApp, Facebook, Instagram, YouTube, pdf, jpg, wav, epub, email, AVI, 4K, a posibilităților magice de a avea lumea întreagă oricând sub ochii noștri, dar e la fel de important să conștientizăm că doar noi putem să tezaurizăm informația la scara speciei pentru toți membrii ei și să o trecem dincolo de pragul biologic al generațiilor, întotdeauna mai complexă și mai cuprinzătoare pentru cei ce vin. Cartea din desen e doar simbolul acestui efort care ne înnobilează tuturor sufletele și ne oferă perspectiva și înțelegerea realității în care trăim. Nu cred în conflict. Alegerea inteligentă și buna măsură în toate sunt la îndemâna noastră, se pot practica de către fiecare în parte, fără efort. Cred în noi.