După`90 sau cum rememorăm perioada post decembristă pe Facebook și Instagram

Trecători însoțiți de nelipsita sacoșă de plastic vânturată într-o mână, cozi interminabile la pâine la care se îngrămădeau bătrâni cu căciuli de astrahan care îi fereu de ger ore întregi, aglomerație pe refugiile de tramvai și scene de la protestele organizate  într-un București proaspăt ieșit de sub comunism – toate sunt scene redate alb negru sau color de jurnaliști români și străini care au surprins tranziția românilor de la comunism la democrație.

O tranziție despre care generația tânără fie își amintește prea puțin, fie a aflat de la părinți, dar pentru care nu există repere în manualele de istorie contemporană.

Pentru a facilita accesul la istoria anilor 90 ARCEN a lansat După `90, „o interogație colectivă asupra epocii în care trăim azi” cum îl descrie Edmond Niculușcă. Directorul Asociației subliniază că proiectul pornește din partea unor oameni născuți în preajma anului ‘90 și e o întoarcere la origini pentru a vedea cum arăta acea lume.

„E o documentare a trecutului recent al Bucureștiului și al României, a societății de atunci. O istorie despre care se vorbește foarte puțin dacă ne uităm în școală sau în discursul public. Un trecut recent care încă ne mai bântuie dacă ne uităm la ce se întâmplă inclusiv pe scena politică în ultima vreme. Persoanaje care credeam că au dispărut și care au avut un rol interesant în democratizarea societății noastre sau în întârzierea democratizării societății reapar după 30 de ani pe prima pagină a ziarelor și pe ecranele televizoarelor”, explică Edmond Niculușcă.

Anii ’90 vor fi descriși de cei care i-au trăit

Pentru un tablou complet perioadei parcurse de societate în primul deceniu de după Revoluție După `90 va lansa și un site în care vor putea fi găsite cronologii ale celor mai importante evenimente culturale, economice și politice care au marcat trecerea României de la comunism la post-comunism.

“Va fi un demers foarte interesant mai ales pentru cei care erau foarte mici atunci sau care s-au născut după acest deceniu. E o epocă în care lucrurile se schimbă incredibil de repede și de radical. Unde discursul este lipsit total de toleranță”, spune Edmond Niculușcă.

Nu doar fotografiile vor încerca să acopere lacunele din manualele de istorie contemporană, ci și mărturiile vii care vor putea fi regăsite pe site și conturile de social media.

“Va fi o serie de interviuri cu personalități, dar și cu oameni care au trăit în acea epocă fie că erau elevi, studenți, oameni maturi, oameni care au sperat, oameni care au plecat și care s-au întors sau oameni care au plecat din România  și nu au mai vrut să se întoarcă”, povestește directorul executiv ARCEN.

Coordonat de Alberto Groșescu împreună cu istoricul Radu Axioti demersul s-a dovesit mult mai dificil decât estimaseră inițial și asta se întâmplă din cauza pandemiei spune Edmond Niculușcă.

“Am documentat presa anilor 1990-2000, o presă care se găsește foarte greu. A fost mult mai greu decât ne-am așteptat din cauză că în timpul pandemiei bibliotecile au fost toate închise. Am cumpărat colecții întregi de ziare ca să refacem cronologia acelor ani pentru că atunci nu era nici internet, dar totul depinde de ziare și era o explozie de ziare. Am contactat o serie de fotojurnaliști din România și străinătate care au documentat perioada.”

Amintiri din comunism: Gri-ul era cea mai pregnantă culoare, oamenii foloseau permanent denumirile comuniste ale locurilor din oraș

“Mă marchează gri-ul incredibil care era peste tot. Peste haine, pe clădiri, în spațiile verzi. Dacă ne uităm la fotografiile pe care deja le-am publicat e incredibil cât de gri era totul. Deși dacă ne uităm azi la oraș nu e neapărat mai bine, dar parcă e un pic mai bine decât atunci”, îți amintește Edmond Niculușcă. El mai vorbește și despre tensiunea vizibilă între cei care voiau să uite orice lucru care le-ar fi amintit de comunisc, cum ar fi denumirea străzilor și cei care le foloseau în continuare.

“Era această suprapunere de denumiri de străzi, de clădiri. Lumea nu spunea niciodată Bulevardul Lascăr Catargiu, spunea Ana Ipătescu sau nu spunea Piața Lahovari, spunea Piața Cosmonauților sau nu spunea Casa Presei, spunea Casa Scântei. O imagine care mă marchează mult în perioada aceea este lipsa unei statui pe soclul din fața Casei Presei Libere, unde a fost statuia lui Lenin ani de zile. Îmi tot imaginam oare cum ar fi fost acea statuie care ar fi urmat să o înlocuiască în noul regim.”