Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


"A fost legat de un copac și împușcat" - Sylvia Hoișie, amintiri din Holocaust

evrei_nistru.jpg

Evrei la trecerea Nistrului la Volcineț, 1941 - 1942
Ion Antonescu i-a deportat pe evreii din sudul Bucovinei, inclusiv pe cei din Câmpulung Moldovenesc, în Transnistria
Image source: 
Yad Vashem - Memorialul Holocaustului, Ierusalim

Puținii supraviețuitori ai Holocaustului rămași în viață au acum peste 90 de ani, iar mărturia lor este importantă pentru cunoașterea acestei perioade tragice din istoria recentă a României. Sylvia Hoișie este cunoscută drept inventatoarea vaccinului Polidin, dar ea a fost deportată cu familia la ordinul lui Ion Antonescu la vârsta de 13 ani. Ea a stat de vorbă cu RFI

Proveniți dintr-o familie evreiască din Câmpulung Moldovenesc. Cu se ocupau părinții dumneavoastră? Ce limbă maternă aveți? La ce școală ați mers?

Familia tatălui meu trăia în Câmpulung probabil de multe decenii dinaintea nașterii mele. Era o familie săracă, în care bunicul a trebuit să dispară pentru câțiva ani în America, unde a lucrat în construcții, pentru a agonisi banii pentru o căsuță. Din cei șapte copii, șase au muncit ca al șaptelea să poată studia medicina la Viena.

Tata a muncit și el în atelierul de tinichigerie al bunicului după ce a trecut prin școala profesională de arte și meserii de la Viena. A supraviețuit Primului Război Mondial în uniformă austriacă, pe fronturile din Italia și Galiția, s-a reîntors și, după ce s-a căsătorit cu mama, ce venea din Botoșani, și-a putut deschide un magazinaș modest de sticlărie; a continuat însă să muncească în meserie, de pildă ridicând acoperișurile multor biserici din Bucovina.

Cu mine și cu sora mea mai mare, Mirjam, părinții vorbeau germana, cu inflexiunile ei specifice din Bucovina. Româna am început s-o practic la grădinița de stat, deși la cea particulară evreiască, unde eram trimisă după amiaza, se vorbea în continuare germana.

Am absolvit cele patru clase de școală primară în Cîmpulung cu note foarte bune; sora mea Mirjam, care era o elevă strălucită, mi-a servit mereu ca exemplu. Am fost înscrisă apoi la gimnaziu, tot în Câmpulung, unde am apucat să termin două clase până în 1940.

Ați simțit antisemitism înainte de 1938? Ați avut de suferit de pe urma decretelor Goga-Cuza de retragere a cetățeniei?

Mi-e greu să spun dacă și ce am simțit la acea vârstă prea fragedă. Mi-amintesc vag de manifestații de stradă ale celor numiți de părinți drept “cuziști“, prin 1936 sau 1937, probabil înaintea alegerilor, manifestații în care se strigau lozinci antisemite, dintre care cea mai amabilă suna cam așa: “Jidanii la Palestina!“.

Sylvia Korber-Hoișie (stânga) și Mirjam Korber-Bercovici
Silvia Korber (stânga, născută 1928) și sora ei Mirjam Korber (născută 1923) au crescut în Câmpulung Moldovenesc
Image source: 
Sylvia Hoișie - album de familie

Îi și văd pe manifestanți în costume naționale, mulți țărani din satele din jur, unii cumpărau și din prăvălia noastră; dar din povestirile părinților știu că erau printre ei și “titrați“, învățători sau avocați. Am aflat ulterior că și Corneliu Zelea Codreanu trecea des prin Câmpulung spre Rarău, care îi servea drept loc de „meditație“.

Cu fetițele de la școală, din familii românești sau germane, m-am simțit pe atunci bine. O colegă ai cărei părinți s-au strămutat în 1940 în Germania m-a găsit acum câțiva ani pe internet și de atunci ne scriem. După 1938 tata s-a agitat să obțină toate certificatele de cetățenie pentru a o putea înscrie pe sora mea la Liceul de fete din Botoșani. Dar cetățenia a putut fi păstrată tocmai pentru că familia trăia de mult de tot în Câmpulung.

Ce s-a întâmplat la Cîmpulung în timpul retragerii armatei române din nordul Bucovinei în iunie 1940?

Nu-mi amintesc nimic deosebit. Probabil însă că părinții n-au dormit deloc liniștiți, aceasta și pentru că aveau destule rude rămase dincolo, în Bucovina de nord.

Ați avut de suferit după instaurarea statului național-legionar în septembrie 1940? Ce s-a întâmplat la Câmpulung în timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941?

Abia de aici încolo am început să simt în ce lume trăiam. Tensiunile au devenit zilnice: legionarii au dezlănțuit campania de “românizare“ a comerțului, adică de spoliere a evreilor, deci inclusiv a noastră. Au pretins modificarea firmelor magazinelor și s-au pus pe percheziții: au fost și la noi, în pod, căutând arme și steaguri roșii. N-au găsit, și nici cravata tatei cea roșie n-au găsit-o, pentru care a fost bănuit odată, în tren spre Cernăuți, că ar fi comunist și dat jos.

Silvia și Mirjam Korber
Silvia și Mirjam Korber au fost excluse din școală pe timpul statului național-legionar
Image source: 
Silvia Hoișie - album de familie

Înfiorătoare a fost scena “pedepsirii“ rabinului Rubin, acuzat că ar fi dosit alimente și, de aceea, înhămat la o căruță, târât de Yom Kippur prin tot orășelul ca exemplu de “dușman“ al poporului român.

A urmat episodul de la gimnaziu. În prima zi de școală, copiii evrei au fost mutați în ultima bancă, cu una liberă în față, servind de tampon între ei și ceilalți. Nici colegele, cu care mă înțelesesem atât de bine, n-au mai fost prietenoase. Din contra, unele ne petreceau cu cântecele legionare și cu un suveran dispreț.

M-am bucurat, v-o mărturisesc, atunci când peste două săptămâni a apărut în clasă doamna directoare cu o hârtie pe care a citit-o, notificând eliminarea din școlile de stat a copiilor evrei - măcar, stând acasă, scăpam de umilirea zilnică. În Câmpulung nu existau deloc resurse pentru a deschide școli private pentru copiii evrei; trebuia să mă resemnez cu ce învățasem până atunci.  

Și sora mea se întorsese de la Botoșani: vremurile erau grele, era obligatoriu să fim împreună. Viața luase oricum o întorsătură teribilă. Nu mai puteam ieși pe stradă decât la anumite ore și cu o stea galbenă cusută pe haine, ni se confiscase aparatul de radio și nici în cinematograf nu mai aveam acces.

În timpul rebeliunii legionare am stat cu toții închiși în casă. Șeful legionar local n-a vrut vărsare de sânge, deci n-au murit oameni, dar a rezistat trei zile, cu tot efectivul prin care infiltrase prefectura și instituțiile, în fața asediului armatei.

Cum ați resimțit intrarea României în război de partea Germaniei Naziste la 22 iunie 1941?

Ziua aceea n-am s-o uit. Eram în curtea casei și deodată am auzit pe stradă țipete, mai curând ordine: băteau clopotele și se striga “Îngenuncheați!” și “Români, treceți Prutul!“. Speriată de tumult ... am îngenuncheat.

Bucureșteni îngenunchiați la 21 iunie 1941
Bucureșteni îngenunchiați în fața Palatului Regal din București, rugându-se pentru recuperarea teritoriilor pierdute, 21 iunie 1941. A doua zi mareșalul Antonescu dădea celebrul ordin ...
Image source: 
Willy Pragher / willypragher.blogspot.ro

Am aflat destul de repede, căci veștile rele circulau una după alta, despre masacrul de la Iași. Urmarea a fost că toți bărbații evrei din orășel, cu vârste de la 18 la 60 de ani, au fost declarați ostatici și “internați“ pentru șase săptămâni în câteva case evreiești evacuate. A fost luat și tata, căruia îi duceam zilnic de mâncare.

După ce a fost din nou liber, a plecat, doar el mai știe cum, la Cernăuți, unde și-a văzut pentru ultima oară sora și nepoata care tocmai născuse. Soțul ei fusese deportat de sovietici în Siberia, unde a dispărut. Cele două femei și copilul au murit împușcate de germani undeva în Transnistria.

Povestiți-mi de despre deportarea din octombrie 1941 - de ce au fost deportați și evreii din sudul Bucovinei care nu fusese ocupat de URSS în iunie 1941? 

Sigur că în sudul Bucovinei pretextul “curățării“ de evrei, presupusa “colaborare“ cu vremelnicii ocupanți sovietici din nordul provinciei, nu era valabil. Dar cine să protesteze atunci pentru o asemenea “eroare“? În Câmpulung, unde trăiau vreo 2000 de evrei, comuniști erau între ei vreo 10, în general cunoscuți de toată lumea: doctorul Friedel, băieții bogătașului Lehrer, fetele unui haham...

Placă comemorativă în gara Câmpulung Moldovenesc
Această placă comemorativă din gara Câmpulung Moldovenesc amintește de deportarea evreilor din localitate
Image source: 
Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România "Elie Wiesel"

Pe 9 octombrie 1941 s-au auzit pe străzi tobele Primăriei: se anunța cu zgomot evacuarea tuturor evreilor din Câmpulung, inclusiv bătrâni, copii, bolnavi; doar un farmacist, din cei doi, a fost temporar cruțat - după șase luni a fost și el deportat.

Am primit și această lovitură din partea destinului. Părinții au început lichidarea casei, a magazinului cu tot cu marfa din el, și împachetarea puținului pe care aveam voie să-l luăm cu noi; vecinii, buni până atunci, s-au repezit precum corbii asupra cadavrelor - fiecare voia să se aleagă cu ceva din agoniseala noastră.

Pe 12 octombrie am plecat într-o căruță spre gara din Capu Satului, cu tot cu foarte bătrânii noștri bunici; bunica, oarbă de multă vreme, nu înțelegea deloc ce se întâmplă. De o parte și de alta a drumului concetățenii, mulți țărani veniți din împrejurimi, căci era duminică, ne urau entuziaști să mergem la moarte sigură.

În gară ne aștepta un tren cu vagoane de vite, în care nici nu se măturase prea bine, dar se turnase pe jos cu var. Am fost încărcați cam 50-60 de persoane în fiecare vagon; ni s-a dat câte o căldare cu apă și o pâine de om. Norocul nostru a fost că n-a fost închisă aerisirea vagoanelor - muream altfel cu toții și imediat.

După două zile am ajuns pe malul Nistrului, la Atachi. Peisajul era absolut dezolant - pereți murdari de case dărâmate, pe care erau scrise nume de oameni care fuseseră omorâți, și noroi, căci tocmai dăduse prima ninsoare. Aici am văzut cum poate înnebuni un om: celălalt farmacist al orașului a început deodată să urle, probabil din cauza coșmarului pe care îl trăia; a fost legat de un copac și împușcat.

Trecerea Nistrului s-a făcut cu bacul, dar înainte de a păși pe el a trebuit să ne lepădăm de toate obiectele de valoare, dacă aveam și să schimbăm banii românești în ruble, desigur la un curs ridicol. Dar mai presus de toate am fost obligați să ne depunem toate actele de identitate. Nu mai făceam parte din categoria oamenilor, eram doar obiecte.

De cealaltă parte a Nistrului, în orașul Moghilev, peisajul nu era mai puțin sinistru. Totul era devastat, și nici că se putea obține un adăpost care să merite acest nume. Ne-am refugiat într-o fostă casă de cultură, unde împreună cu alte vreo 40 de familii am ocupat o sală ticsită de o parte și de alta de cărți, opere ale lui Lenin și Stalin. A trebuit să facem cu ele focul, pentru că, în iarna care începuse foarte devreme, nu exista nici o sursă de căldură. Și nici de apă.

Cu greu tata a improvizat o sobiță de fier pentru a ne putea face un ceai. De altfel, bagajele noastre au început foarte repede să se subțieze: dacă voiai să cumperi ceva de mâncare, țăranii îți dădeau doar în schimbul unor obiecte. Mărcile germane de război, care circulau aici și în care am fost forțați să schimbăm rublele, din nou la un curs ridicol, erau considerate de ei fără valoare. Pentru o biată găină, mama oferise la Atachi un inel de aur.

Părinții au înțeles că, dacă vrem să supraviețuim, trebuie să plecăm urgent din Moghilev. Tata s-a dat peste cap și, vorbind bine germana, a convins niște soldați germani să ne transporte pe mulți bani cu un camion într-o localitate pe care chiar ei i-o recomandaseră: Djurin, loc unde, ziceau ei, se afla o fabrică de zahăr; tata s-a gîndit că acolo am fi putut găsi de lucru.

Dar înainte de a pleca, părinții au trebuit să îngrijească de bunici. Ne era limpede că ei nu mai puteau deloc merge mai departe. Părinții i-au internat într-un așa-zis azil-spital, întreținut de medici evrei deportați. Au plătit pentru ei pe un an de zile înainte. Dar bieții de ei au murit repede, întâi bunicul, apoi bunica în ianuarie 1942, de foame, frig, mizerie...

Cum ați supraviețuit în lagărul de la Djurin? Ați fost martora unor atrocități din partea armatei și jandarmilor români?

Djurin era un orășel prăpădit, la vreo 40-50 kilometri de Moghilev. O fabrică de zahăr existase acolo, dar acum era complet distrusă, o casă părăsită. Mai rămăseseră aici o mână de evrei de-ai locului, închiși într-un ghetou, la care se adăugaseră și bucovineni deportați, în majoritate rădăuțeni.

Evrei deportați de armata română (iulie 1941)
Holocaustul din România a avut loc cu precădere în Basarabia, Bucovina și Transnistria

Rabinul comunității, un om cu suflet, s-a străduit ca niciun nou venit să nu rămână fără adăpost și a convins o localnică evreică, al cărei soț ajunsese sub sovietici în Siberia, să se mute la mama ei și să-și cedeze casa. Acolo ne-am găsit și noi un loc.

Parcă o văd: casa era cocoțată pe un dâmb, se intra pe niște scări într-o bucătărie, loc de trecere, în care fuseseră plasați cinci oameni, urmau o cameră, tot de trecere, cu pământ pe jos și fără niciun pat, în care ne-am înghesuit noi patru și încă o familie de trei persoane, și încă două camere, adăpostind o familie de patru localnici și două familii din Câmpulung cu opt persoane.

Se înțelege că nu exista nici apă, nici urmă de posibilitate de încălzire și că lipseau condițiile minimale de igienă; apa o căram cu căldări de departe, de la o singură cișmea accesibilă, unde se stătea la coadă. Nu-i de mirare că ne-au podidit întâi păduchii și apoi bolile: întâi pe tata, care s-a îmbolnăvit de tifos, apoi pe sora mea, care a zăcut șase luni cu hepatită; și eu, complet lipsită de imunitate, am contractat o boală prin care mai trecusem odată, vărsat de vânt.

Prima iarnă 1941-1942 am resimțit-o ca groaznică. Hrana era puțină și scumpă, iar la piață n-aveai voie decât la ore fixe. Am constatat atunci cât de repede se poate muri, de boli, de foame și de frig. Da, am văzut morți prin înghețare!

Evreii din Djurin au încercat să ne ajute pe cât au putut, dar prea mult nu puteau: ne-au luat pe sora mea și pe mine în vara lui 1942 să muncim la un colhoz, unde locuiam într-un grajd, primeam drept hrană o supă de linte pe zi, iar la sfârșit de săptămână puteam duce părinților un sac de cartofi. Lemne am mai și furat din pădure; erau prea scumpe ca să ni le permitem pe săturate. Închipuiți-vă că, în aceste condiții, un medic deportat din Vatra Dornei a organizat un mic lazaret pentru cei bolnavi de tifos!

Comunitatea și-a ales un fel de conducere autonomă, care executa ordinele venite de la administrația românească, reprezentată de 12 soldați conduși de caporalul Costică, o brută care își făcea de lucru cu un bici prin piață, gonindu-i deopotrivă pe evrei și pe țărani. Locotenentul comandant nu se cobora la acest nivel - el învârtea afaceri cu șefii comunității.

În iarna următoare eram deja obișnuiți cu răul, care se banalizase: era viața noastră cotidiană, cu suișuri și coborâșuri. Ne bucuram să auzim zvonurile cele mai fantastice despre o iminentă revenire acasă la Câmpulung; la un moment dat am auzit că la Stalingrad s-a petrecut ceva care ne-ar fi putut salva.

În primăvara lui 1943 am avut puțin noroc: ne-am putut muta în casa unor localnici ucraineni, Zabarata, care după o lună nu ne-au mai cerut nici bani de chirie și ne-au tratat ca pe rudele lor cele mai apropiate - tatăl familiei Zabarata venea rar acasă și numai noaptea, căci, am dedus noi, era partizan. A urmat însă o lovitură teribilă: într-o zi tata a fost predat de “poliția“ evreiască pentru a munci undeva, în zona controlată de armata germană, de unde, de obicei, nu se prea scăpa cu viață.

Ne-am temut și noi pentru viețile noastre în primăvara lui 1944, când armatele germană și română au început retragerea. Ne era frică, pentru că auzisem de omoruri comise inclusiv de ucrainenii generalului trădător Vlasov sau de soldații români din batalioanele de pedeapsă, foști deținuți de drept comun.

Ne știam protejați de gazde și vecinii ucraineni, dar totuși ne-am ascuns. Djurin, situat cumva pe un drum periferic, a fost însă din fericire ocolit pe traseul retragerii. Într-o zi au apărut în sat, în niște căruțe, soldați mărunței, cu ochii oblici, îmbrăcați în uniforme sovietice ponosite; nu ne-a prea venit să credem că aceasta este Armata Roșie, dar chiar era - am avut imaginea ei adevărată, de forță, abia în săptămânile următoare. Germanii au ținut însă să mai bombardeze odată ținutul și, astfel, să mai omoare niște evrei deportați din Bucovina la Djurin.

Cum a fost reîntoarcerea în România?

La sfârșitul lunii aprilie 1944 sora mea s-a decis să plece spre România, împreună cu alți nouă tineri, unde a ajuns după un drum lung, parcurs pe jos, pe platforme de tren sau în camioane militare. A ajuns în Botoșani, la bunicii dinspre mamă, unde l-a găsit pe ... tata.

Casă Djurin
Familia Korber a fost deportată în satul ucrainean Djurin din Transnistria, unde era o mică comunitate evreiască, azi dispărută
Image source: 

Scăpase din nou nu în ultimul rând cunoștințelor sale de germană, prin care s-a putut proteja, cu ajutorul unor soldați germani, acolo unde fusese pus să muncească: în gara Odessa Triaj. De aici a fost evacuat cu unitățile armatei române și a ajuns la Botoșani înaintea tuturor.

Mama, care îl căuta pe tata prin ghetourile învecinate, s-a decis totuși să plecăm, ea și cu mine. Am mers două zile pe jos. Ajunse la Moghilev, ne-am întâlnit cu niște rude îndepărtate, care ne-au îndreptat spre gară; de aici plecau spre Cernăuți trenuri militare.

M-am suit cu tot cu cele trei boccele cărate de la Djurin pe o platformă cu tancuri, dar când să se suie și mama, trenul a pornit. Am ajuns singură la Cernăuți, am fost coborâtă din tren înainte de a fi ajuns în gară, căci oficial orașul era “închis“, m-am descurcat să ajung la Zucika, o localitate apropiată, unde am lăsat boccelele și am plecat pe jos, traversând podul peste Prut, în oraș. Aici am găsit pe o altă mătușă și am așteptat-o pe mama. Mă duceam zilnic, de mai multe ori, la gară. Și minune, după trei zile mama a apărut!

În grabă am tocmit o căruță care să ne ducă la Siret, dar la granița cu România am fost oprite. Am înnoptat la un pădurar evreu din Codrul Cosminului și a doua zi am încercat iar să găsim un mijloc de a trece dincolo. Acum norocul ne-a surâs: ne-a luat un camion militar sovietic, care ne-a dus fără opreliști până la Botoșani. Cu ofițerul sovietic mama a vorbit în ... idiș.

Și așa ne-am făcut apariția acasă, la bunici: mama îmbrăcată într-un palton vechi, negru, cu un guler de vulpe vopsit și cu sandale de frânghie, eu într-o rochiță decolorată, din bagajul de la Câmpulung, cu un coș de nuiele în mână în care se afla un boț de mămăligă rece. Bunicul a leșinat când ne-a văzut. Dar important pentru noi era că eram vii și că îi regăsisem vii pe tata și pe Mirjam.

Ați fost ținta antisemitismului după 23 august 1944? Cum se face că nu ați emigrat în Israel ca majoritatea covârșitoare a evreilor din România?


Sylvia Hoișie
Sylvia Hoișie are azi 92 de ani și resimte "Dezolare și silă în fața celor care refuză evidența suferinței umane" - negaționiștii Holocaustului
Image source: 
DIGI24 TV

Nu am simțit direct și dureros, precum alții, vreun semn de antisemitism după 23 august 1944. Și, deși mulți din familia noastră au emigrat în Israel, după ce alții plecaseră încă înainte de război în Canada și SUA, noi, eu și soțul meu, n-am mai vrut să ne schimbăm încă o dată viața. Aveam un cămin și o profesie, pe care am încercat s-o exersăm cum am știut mai bine.

Ce sentimente încercați azi când auziți despre negarea Holocaustului?

Dezolare și silă în fața celor care refuză evidența suferinței umane. Noi am trăit-o din plin.