Napoleon, tiran sau geniu? Controversele din jurul unei imense personalități

„Acest om, al cărui geniul îl admir și al cărui despotism îl urăsc”, spunea despre el François-René de Chateaubriand. Adorat sau criticat, el numit atât „Vulturul”, strălucit strateg, cât și „Căpcăunul”, un războinic, misogin, care a restabilit sclavia.

În timp ce unii cred că această dată nu ar trebui nici măcar să fie comemorată, istoricul Charles-Éloi Vial, autorul mai multor lucrări despre Napoleon, printre care și „Napoléon - La certitude et l’ambition” (Napoleon – certitudine și ambiție) (ed. Perrin/BNF) revine asupra zonelor întunecate din jurul „Micului Caporal”.

France 24: Promovat general la vârsta de 24 de ani, apoi comandant șef al armatei la vârsta de 26 de ani, Napoleon s-a bucurat de un succes fulgerător. Personaj cheie în lovitura de stat din 9 noiembrie 1799, a pus mâna pe putere în calitate de prim consul „pe viață”, încoronându-se apoi împărat al francezilor la 2 decembrie 1804. Napoleon a obligat apoi țara să i se supună și a instaurat un stat polițienesc. Cum l-ați caracteriza? Drept vizionar sau mai degrabă tiran?

Charles-Éloi Vial: Termenul de „tiran” are poate o semnificație destul de puternică, la fel și cel de „vizionar”: în domeniul istoriei trebuie să știm cum să adoptăm puncte de vedere nuanțate și trebuie să recunoaștem că nu îl putem eticheta pe Napoleon ca fiind bun sau rău; guvernul său a avut și realizări lăudabile, mai ales pe plan administrativ.

Cu toate acestea a condus Franța într-un mod foarte autoritar, favorizând egalitatea în detrimentul libertății, aspect ce inevitabil ne șochează. Mai mult decât un tiran sau un vizionar, Napoleon a fost pur și simplu un om, cu calitățile și defectele sale.

Putem totuși sublinia că ambiția lui era nemăsurată?

Desigur, putem să îi reproșăm acest lucru. Ambiția lui l-a ajutat să ajungă departe și să devină împărat la vârsta de 35 de ani. Tot ambiția l-a determinat să se aventureze în războiul împotriva Rusiei în 1812, să plece din nou la război în 1813 și 1814, să refuze cu înverșunare să semneze pacea și să încerce o revenire în 1815, care s-a soldat cu înfrângerea de la Waterloo.

Din cauza ambiției pierde tot, fiind responsabil de căderea „Marelui Imperiu”, dar se arată apoi capabil să treacă dincolo de acesta, ajungând pe Insula Sfânta Elena, unde pune bazele legendei sale.

La începutul domniei sale, totul îi reușea, mai ales pe câmpurile de luptă, cum ar fi bătălia de la Austerlitz, la un an de la încoronarea sa. Luat de val, Napoleon nu știa să încetinească ritmul. După revenirea la putere în 1815, armatele napoleoniene nu mai erau la fel de puternice  și au fost înfrânte la Waterloo. Îi plăcea lui Napoleon prea mult războiul?

Napoleon însuși se considera un ”artist” al războiului. Se simțea în largul său pe câmpul de luptă pentru că putea să-și etaleze talentele militare, care erau extraordinare, pe care toată lumea, inclusiv dușmanii, le recunoșteau.

Majoritatea războaielor din acea vreme erau defensive, până în 1808, când Napoleon a început să se lase purtat de ambiție. În Spania, și în special în Rusia, demonstrează că poartă războaie mai presus de toate de dragul gloriei.

Miza era din ce în ce mai mare, numărul morților creștea și bătăliile erau din ce în ce mai sângeroase. S-a estimat că aproximativ un milion de soldați francezi au decedat în timpul războaielor din vremea Revoluției și a Imperiului francez.

Unii vorbesc despre impasibilitatea lui la suferințele oamenilor. De fapt ce fel de om era?

Părerile sunt împărțite. Unii îl descriu ca o ființă insensibilă, alții ca fiind grijuliu în ceea ce privește bolile, atent la suferința rudelor sale, pe care le sfătuia cum să se trateze. Dar adoptă imediat o atitudine diferită  de cea din viața privată atunci când își îndeplinește funcția de șef al armatei.

Decizia de a eutanasia soldații îmbolnăviți la Yaffa, în timpul expediției în Egipt, a făcut obiectul multor discuții. Cu toate acestea, chiar și când se forța să fie insensibil, el se emoționa uneori, de exemplu după bătălia deosebit de sângeroasă de la Eylau, când Napoleon a fost afectat când a văzut atât de mult sânge pe zăpadă.

Napoleon a perfecționat statul modern și a promulgat în 1804 Codul civil. Însă acesta impunea modelul patriarhal și afirma incapacitatea juridică a femeii căsătorite. După ce s-a căsătorit cu Joséphine de Beauharnais, el a repudiat-o pentru că nu-i oferea un moștenitor. Napoleon este acuzat în prezent de misoginie. Este acesta un termen potrivit?

Napoleon nu a fost scutit de prejudecățile din vremea sa. Se pare că a acordat puțină atenție condiției femeii și asta pentru că el raționa ca un bărbat al secolului al XVIII-le și nu neapărat al secolului al XXI-lea.

În ciuda tuturor acestor lucruri, putem observa că Codul civil, oricât de imperfect părea, recunoștea existența legală a femeii și că există o diferență între dreptul așa cum este enunțat și realitatea societății, pe care nu o percepem neapărat în prezent: cercetări mai recente în arhive revin asupra rolului femeilor, care gestionau singure exploatații agricole sau întreprinderi.

De asemenea, uităm că Napoleon a stimat extrem de mult multe femei. Primea sfaturi de la anumite femei, în special de la Joséphine. A fost, fără îndoială, primul suveran care a încredințat o misiune diplomatică unei femei, contesa de Brignole, în 1813. O numește pe sora sa Elisa în fruntea marelui ducat al Toscanei și încredințează regența Imperiului soției sale Marie-Louise, care guvernează în locul său timp de un an și jumătate, semnează decrete, ordonă recrutarea soldaților și validează pedepsele cu moartea în locul său.

În 1802, devenit prim consul, Bonaparte decide să mențină sclavia „conform legilor și reglementărilor dinainte de 1789”, primul pas către restabilirea acesteia, deși  fusese abolită prin Convenția din 1974. Două secole mai târziu, aceasta este principala critică adusă lui Napoleon. Se justifică acest lucru?

Atitudinea lui Napoleon față de sclavie a fost ambivalentă: a eliberat sute de sclavi în Malta în 1798, apoi și-a întărit armata pentru Egipt cu forța sclavilor câteva săptămâni mai târziu.

Ani de zile, unul dintre slujitorii săi cei mai loiali a fost un fost sclav, mamelucul Roustam Raza, zis Roustan. Din punct de vedere moral, restabilirea sclaviei este, desigur, o greșeală atroce și o bilă neagră pe seama Consulatului, care, fără îndoială, a șocat atunci și care șochează și astăzi pe bună dreptate.

Bonaparte a vrut să acționeze prea rapid, fără să gândească, căutând profit și stabilitate pe termen scurt, ceea ce este, de altfel, destul de specific felului său de a-și exercita puterea.

Fără îndoială a ajuns să regrete această decizie și a înțeles că urmașii îi vor reproșa acest lucru. A ordonat abolirea traficului cu negri în timpul scurtei sale reveniri la putere în 1815, iar pe Insula Sfânta Elena va încerca să elibereze câțiva dintre sclavii cu care a avut ocazia să discute.

Acestea fiind spuse, este foarte bine să se abordeze problema sclaviei, istoricii vorbesc despre ea de zeci de ani fără ca publicul larg să arate interes, iar atenția acordată acestui subiect în ultimul timp arată că modul în care este privit Napoleon se schimbă.

Acesta nu mai este un mit, puțin fosilizat de legenda sa. Publicul larg se îndepărtează de această viziune moștenită din a III- a Republică, a unui Napoleon invincibil și infailibil și acum este de înțeles că bilanțul  acțiunilor sale poate fi, pe bună dreptate, pus la îndoială și reevaluat.

La două sute de ani de la moartea sa, ce părere aveți despre aceste polemici? Ar trebui să comemorăm sau nu acest bicentenar?

Întrebarea este pe cine și ce să comemorăm în 2021: din punctul meu de vedere, mai presus de toate ar trebui să ne amintim că acum două sute de ani, odată cu moartea lui Napoleon, se încheie o perioadă extraordinară, tragică, plină de evenimente și complexă din istoria Franței, care începe în 1789 și se încheie cu înfrângerea de la Waterloo.

Odată cu moartea împăratului se sfârșește o epocă pe care acesta a întruchipat-o, care ne place sau nu, a marcat milioane de francezi.

De asemenea, este o ocazie pentru istorici să prezinte rodul a peste cincizeci de ani de cercetare, de la începutul comemorărilor, bicentenarul nașterii lui Napoleon în 1969, trecând de la o viziune extrem de rigidă, a împăratului văzut ca un geniu omniscient și invincibil, la un personaj mult mai nuanțat.

Știm mult mai multe despre Primul Imperiu în 2021 decât știam acum câteva decenii și continuăm să acumulăm cunoștințe despre acea perioadă, deoarece mai sunt încă o mulțime de arhive de parcurs. Problema sclaviei a făcut obiectul a numeroase publicații, lucrări au fost consacrate homosexualității din timpul Imperiului, condiția femeii a fost de asemenea studiată și, într-o perspectivă mai generală, funcționarea societății și mecanismele administrației sunt mai puțin neclare decât în trecut.

Publicitatea din jurul bicentenarului este deci o excelentă oportunitate de a face cunoscute publicului larg cele mai recente cercetări universitare și, dacă într-adevăr există polemici, acest lucru se datorează și faptului că viziunea pe care publicul larg o poate avea despre Napoleon este în prezent mai puțin influențată de legendă și depinde mai mult de studiile istorice.

Traducere de Andreea Sefciuchevici după articolul France 24

Editor: Șerban Georgescu