Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Originile Muzeului Luvru sau - Jafurile napoleoniene și aventura „Muzeului universal”

napoleon.png

Napoleon și soldații săi luând opere de artă din Italia. Desen de George Cruikshank, 1815
Image source: 
Wikimedia via France24

Numeroasele cuceriri militare ale lui Napoleon au favorizat punerea în circulație a nenumărate opere de artă, ceea ce a dus la un moment dat la ideea înființării unui „Muzeu universal” la Paris. Ascensiunea și declinul Luvrului din timpul lui Napoleon au schimbat profund modul în care europenii percepeau arta și moștenirea acesteia.

În octombrie 1800, pe când armata napoleoniană se apropia de Florența, un convoi neobișnuit părăsea capitala Toscanei coborând pe râul Arno spre portul Livorno. Acest transport secret, ordonat de Tommaso Puccini, directorul Galeriei Uffizi, era alcătuit din 75 de cutii care conțineau unele dintre cele mai remarcabile sculpturi și picturi ale muzeului din Florența și ale Palatului ducal.

Printre acestea se număra și o statuie de marmură cunoscută sub numele de  Venus de' Medici, unul dintre exponatele care i-a atras atenția lui Napoleon cu patru ani mai devreme. În Livorno, operele de artă sunt încărcate la bordul unei fregate britanice și transportate în Sicilia, departe de Bonaparte pentru moment.

Tomaso Puccini, iubitor de artă și patriot convins, a petrecut luni de zile organizând acest transport, conștient că Napoleon devenise o amenințare după ce trecuse Alpii, în 1796. La fel ca mulți alți italieni, el a urmărit cu stupoare cum Roma a fost deposedată de cele mai frumoase comori și cum Republica Venețiană a fost jefuită.

Deși a reușit să pună la loc sigur, la Palermo, bogățiile Galeriei Uffizi, Tommaso Puccini se gândește la ce a trebuit să lase în urmă: „Mă îngrijorez pentru ușa de bronz a Baptisteriului (Poarta Paradisului), Perseu, Centaurul, statuia Sfântului Gheorghe ucigând balaurul a lui Donatello și cele mai faimoase picturi din bisericile noastre”, scria el.

Temerile sale sunt bine întemeiate. În anii care au urmat, oamenii lui Napoleon au pătruns în locașurile de cult, galeriile și locuințele din Florența pentru a pune mâna pe cele mai frumoase piese renascentiste și pentru a le trimite apoi la Luvru, la Paris, unde multe dintre ele se află și astăzi.

Un cataclism

Spolierile din timpul invaziei lui Napoleon în Italia nu au fost altceva decât un „cataclism”,  afirmă Valter Curzi, profesor de istoria artei la Universitatea Sapienza din Roma și comisar al expoziției recente a lucrărilor romane repatriate după căderea lui Napoleon, de la muzeul Scuderie del Quirinale.

„Acestea au reprezentat prima distrugere semnificativă a patrimoniului artistic italian și au constituit o experiență traumatizantă pentru ducatele, republicile și regatele slabe și fragmentate ale peninsulei”, explică el. Aceste jafuri au dat naștere unei zicale bazată pe un joc de cuvinte în jurul numelui lui Napoleon: „Nu toți francezii sunt hoți, dar o Bunăparte (Buonparte – un număr mare) cu siguranță sunt”.

Aceste confiscări de obiecte de artă, fără precedent în istorie, pot fi înțelese doar în contextul lor istoric. Ele s-au datorat admirației exagerate din acea vreme pentru clasici, pretențiilor universaliste ale Revoluției Franceze și ambiției lui Napoleon.

„Confiscarea acestor bunuri reflectă formarea unei identități colective europene care își are rădăcinile în Antichitatea clasică și care a fost redescoperită în timpul Renașterii”, remarcă Valter Curzi.

Când Napoleon se pregătea pentru prima campanie în Italia în 1796, tânărul general, în vârstă pe atunci de 26 de ani, primise ordine scrise de la Directorat, care îl instruiau să considere cuceririle artistice la fel de importante ca pe cele miliare.

„Directoratul este convins că dvs. veți considera gloria artelor frumoase ca fiind atașată celei a armatei pe care o conduceți. Bogățiile și faima Italiei se datorează în mare măsură artelor frumoase: a sosit timpul însă ca ele să ajungă în Franța, țara noastră liberă (...)”, stipulează aceste documente.

Directoratul îi amintește lui Napoleon că este vorba de îmbogățirea fostului Palat Luvru, că Revoluția l-a transformat într-un muzeu deschis tuturor cetățenilor, „cu cele mai faimoase monumente, aparținând tuturor artelor”.

Doi ani mai târziu, când cea mai mare parte a Italiei se afla sub stăpânirea lui Napoleon, autoritățile franceze au organizat o celebrare a victoriilor sale militare. Prada artistică, trimisă în Franța, a fost expusă pe străzile din Paris între 27 și 28 iulie 1798, înainte de a fi depuse la muzeul Luvru.

La acea vreme, pe gravurile comemorative era scris: „Grecia le-a cedat, Roma le-a pierdut. Soarta lor s-a schimbat de două ori, nu se va mai schimba” și „În sfârșit se află pe un teritoriu liber”.

„Ca națiune liberă care s-a eliberat de tirania monarhiei, Franța credea că poate pune mâna pe aceste capodopere ale Antichității și ale Renașterii, care erau, de fapt și ele, rodul regimurilor libere și democratice”, explică Valter Curzi.

„Un punct de referință al culturii europene”

În acest context a luat naștere muzeul Luvru, cea mai vizitată instituție din lume, rezumă Andrew McClellan, profesor de istoria artei la Universitatea Tufts din Massachusetts și autor al mai multor lucrări despre jafurile comise de armata lui Napoleon.

Din perspectiva lui Andrew McClellan, motivațiile franceze pentru jafurile săvârșite sunt numeroase: „Lăcomia, ambiția militară, credința  în superioritatea sistemului politic francez și convingerea greșită că era mai pertinent să se creeze un singur mare muzeu într-un singur loc decât să existe mai multe lucrări dispersate. Desigur, francezii credeau că acest muzeu nu se poate afla altundeva decât la Paris”, adaugă el.

În ceea ce îl privește pe Napoleon, specialistul subliniază că „nu avea mult interes, dacă nu chiar niciun interes pentru artă, ci doar îi înțelegea valoarea simbolică atunci când punea mâna pe operele altora. De asemenea, el înțelegea importanța propagandei, apelând la cei mai buni pictori pentru a-i face portretele și pentru a-i imortaliza acțiunile pentru posterioritate”.

În urma Revoluției, „micul caporal” se ambiționase să transforme Parisul într-o importantă capitală a cunoașterii și a artelor, un loc în care să se intersecteze toate drumurile istoriei întregii Europei”. Bijuteria coroanei a fost în mod evident Luvru, redenumit Muzeul Napoleon în 1802 și pe care britanicii se grăbeau să-l viziteze după scurta pace de la Amiens, semnată în același an.

Convoi cu opere de artă provenite din cuceririle armatei lui Napoleon intrând triumfal în curtea Muzeului Luvru. Gravură de Jean Desaulx, secolul XIX. Sursa: Wikimedia Commons via France24

Înainte de ascensiunea lui Napoleon, colecțiile muzeului erau îmbogățite de capturile trupelor revoluționare în Olanda. După ce au pus mâna pe câte opere de ale lui Rembrandt, Rubens și Van Dyck au putut, francezii s-au orientat spre comorile italiene.

Cu toate acestea, Napoleon se deosebește de predecesorii săi prin faptul că el încerca să-și legitimeze confiscările prin tratate semnate cu cei pe care tocmai îi învinsese.

Mini-statelor italiene li se ordona să renunțe la un anumit număr de opere de artă. Dacă autoritățile locale se opuneau, ca în cazul Veneției, pedeapsa era severă. În 1797, francezii nu au ezitat să distrugă Bucentaurul, o clădire destinată paradelor, pe care dogele o folosea de secole pentru celebrarea „căsătoriei cu marea” și să fure tot aurul pe care l-au găsit aici.

În oraș, multe palate și biserici au fost jefuite. Pe lângă Caii Sfântului Marcu, pe care Napoleon îi va amplasa în vârful Arcului de triumf din Piața Carrousel, trupele sale au pus mâna pe „Nunta din Cana Galilei” a lui Veronese, care se află și acum lângă Mona Lisa, la Luvru.

„Este pentru prima dată când, în timpul acestor campanii franceze, au fost înființate comisii specializate pentru a identifica, localiza și a aduna cele mai faimoase opere”, relatează Valter Curzi, profesor de istoria artei. „Membrii acestor comisii erau fini cunoscători ai artelor și știau exact unde să meargă”.

În conformitate cu preferința pentru neoclasic care predomina la acea vreme, agenții din Italia ai lui Napoleon și-au concentrat atenția în principal asupra antichităților grecești și romane, precum și asupra capodoperelor din perioada Înaltei Renașteri. Mai târziu, alegerile lor s-au diversificat, cu scopul de a face din Luvru o enciclopedie de istorie a artei.

În 1810, la un deceniu după evadarea lui Tommaso Puccini în Sicilia, un decret din teritoriile italiene recent anexate a oferit o oportunitate de nerefuzat, prin care Muzeul Napoleon putea să-și completeze colecțiile. Anul următor, directorul muzeului parizian, Dominique Vivant Denon, a călătorit la Toscana pentru a aduna lucrări ale lui Cimbaue, Giotto și alți maeștri renascentiști și a le duce la Paris, confirmând astfel temerile lui Puccini.

La acea vreme, campaniile militare ale lui Napoleon în Prusia, Austria și Spania făcuseră deja posibilă diversificarea colecțiilor muzeului și îndeplinirea visului iluminist de a crea un „muzeu universal”, sau cel puțin european.

Civilizația europenilor și jefuirea „necivilizaților”

Apetitul enciclopedic al lui Dominique Vivant Denon pentru artă a transformat radical natura și scopul galeriilor de artă. În timp ce Napoleon era cu siguranță mai interesat de beneficiile propagandistice oferite de aceste capodopere, directorul muzeului, inspirat de Revoluție, a realizat că acestea nu ar trebui să fie rezervate unei minorități, ci să fie expuse publicului larg.

„Astfel, muzeele au devenit locuri de promenadă (passeggiata) pentru cetățeni”, notează Valter Curzi. „Când alte țări s-au grăbit să-și creeze propriul muzeu național după căderea lui Napoleon, ideea era să fie accesibile pentru întreaga națiune, nu doar pentru câțiva privilegiați”.

Când sculptorul italian Antonio Canova a reușit să recupereze, cu ajutorul și sprijinul financiar al britanicilor, o parte din patrimoniul roman confiscat de francezi, a făcut-o cu condiția ca aceste opere să fie prezentate în galeriile publice și să nu ajungă iar în biserici și palate.

Pe de altă parte, atât în Italia, cât și în alte țări jefuite, aceste spolieri au trezit un interes și un sentiment de mândrie fără precedent pentru arta națională. După 1815, în toată Europa s-au organizat mari parade pentru a sărbători recuperarea capodoperelor. Însă multe alte piese de artă furate au rămas în Franța.

Mutarea operelor de artă continuă să bântuie cele mai mari muzee din lume. Criticii susțin că aceste piese și-au pierdut semnificația și scopul fiind transportate departe de locul de origine. Pentru nostalgicii Marelui Tur, transferul antichităților din mediul lor roman a fost o vandalizare.

Aceste acuzații nu sunt atât de aspre atunci când vine vorba de opere provenite din țări percepute ca fiind „mai puțin civilizate”. Recuperarea pieselor de marmură de la Partenonul din Atena de către britanici a fost motiv de sărbătoare la acea vreme, fiind considerată salvarea unui simbol antic din mâinile turcilor.

La sfârșitul secolului, dominația britanică pe mare a făcut posibilă înfrângerea lui Napoleon în Egipt și recuperarea bunurilor furate în timpul expediției, printre care și Piatra din Rosetta care a ajuns să fie expusă la British Museum și nu la Luvru. În 1815 însă, întoarcerea acestui fragment de stelă din Egiptul Antic în țara de origine nu a făcut niciodată parte din plan.

„Otomanii nu o voiau, căci piatra nu era în conformitate cu credințele lor religioase și cu prioritățile lor culturale”, adaugă Andrew McClellan. „Din acest motiv britanicii au reușit să pună mâna pe frizele Partenonului, aflate atunci sub stăpânire otomană. Britanicii doreau și mai tare să pună mâna pe aceste comori, pentru că știau că dacă ei nu o fac, ele vor ajunge în mâinile francezilor”.

Această luptă pentru monumentele Antichității a prefigurat-o pe cea din colonii. Zeci de ani după înfrângerea lui Napoleon, ”superioritatea morală”, idee care îi revoltase la maximum pe rivalii împăratului, a fost folosită ca justificare pentru confiscarea operelor non-europene din întreaga lume. „„Națiunile civilizate” au încetat să se jefuiască între ele, și au început să jefuiască masiv teritoriile considerate „necivilizate”, rezumă Andrew McClellan.

Distrugerea parțială a muzeului Luvru nu a marcat sfârșitul „muzeului universal”, ci a dus la  creșterea numărului de muzee naționale din întreaga Europă. Astfel, țările europene au intrat într-o competiție pentru a obține cele mai bune colecții.

„După căderea lui Napoleon, muzeele au devenit o atracție irezistibilă pentru națiunile europene, care au perceput puterea politică pe care puteau să o genereze ca pe un simbol al guvernării civilizate și ca un motor la unei producții artistice superioare”, conchide Andrew McClellan. „Această idee s-a răspândit în întreaga lume. Nicio țară nu își poate permite să nu aibă un muzeu”.

 

Traducere de Andreea Sefciuchevici după articolul publicat de France 24

Editor: Șerban Georgescu