Imigranții, prinși deseori între două culturi, acasă cu adevărat în nici una--interviu cu Francisco Goldman

Ultimul roman al lui Francisco Goldman, MAIMUȚOI/Monkey Boy, publicat în luna mai a acestui an la editura Grove, este în esență o cronică de familie. Eroul, Francisco Goldberg--deghizament voit transparent al autorului însuși-- aflat, la 49 de ani, la mijlocul traseului existențial, dantescul mezzo del cammin, călătorește cu trenul de la New York către suburbiile Bostonului, unde a copilărit într-o familie mixtă, evrei ruși pe partea paternă, burghezi guatemalezi  pe cea maternă. Prinși între autoritatea inflexibilă, deseori violentă fizic sau verbal a tatălui, Bert Goldberg--inginer chimist la o fabrică de porțelan dentar din Cambridge, profesional om al subtilelor nuanțe cromatice, personal complet lipsit de nuanță și umor--și delicatețea retractilă a mamei, Francisco și sora lui Alexandra/Lexi trăiesc sub aripile protectoare ale unei succesiuni de fete în casă trimise din Guatemala de familia maternă, Concepcion/Feli, Maria Xum, Carlotta, prin care complexitatea uneori tragică a lumii hispanice irumpe în perimetrul limitat, monoton,  al suburbiilor Noii Anglii.  Dialogul central, între fiu și mamă, desfășurat într-un salon al azilului Green Meadows,  este o ultimă tentativă de a salva din epavele memoriei materne secrete de familie care întră în sofisticată armonie, ca  într-un joc de motive simfonice, cu istoria mare, amestecată, metisată a Americii.

 Francisco Goldman:  Pe Francisco Goldberg îl consider un personaj fictiv,  căruia îi împrumut multe aspecte ale vieții mele. E o modalitate de a examina, de a chestiona cu o libertate totală  momente reale din viața mea.  Se poate spune că este un portret fictiv a ceea ce ar fi putut fi.  Axa romanului este o întoarcere acasă,  cinci zile în 2007. În viața personală soția mea, Aura, mai avea atunci cîteva luni de trăit. O parte a proiectului a fost încercarea de a mă distanța de incredibila tragedie a morții ei,  în iulie 2007,  de a reveni pe linia de plutire, eliberat de curenții întunecați ai acelui eveniment.

Reporter:   Moartea fulgerătoare, într-un tragic accident, a Aurei Estrada, pe care soarta v-a răpit-o după mai puțin de doi ani de fericită căsnicie, este nucleul romanului ROSTEȘTE-I NUMELE, publicat în 2011 și onorat cu premiul Femina Étranger. Care este sensul acelei călătorii narative în paradisul fericirii pierdute?

Francisco Goldman:  Acea carte a fost multe lucruri. A realizat exact ce și-a propus explicit: să nareze destinul Aurei, destinul nostru comun. Viața mea are un "înainte" și un "după". Deși eu însumi am fost lovit, profund traumatizat, copleșit de o jale enormă, scriitura nu s-a vrut în nici un fel terapie. Dimpotrivă, am asumat-o ca pe o datorie. A fost o încercare, prin proză, limbaj, memorie și imaginație, de a o ține pe Aura aproape, de a o  păstra lîngă mine, ca și cum ar  colabora la scrierea cărții.

Reporter:  Terapia a venit, mi se pare, în 2014, printr-o altă carte, non-ficțiune de astă dată, CIRCUITUL INTERIOR.  Este un subtil joc de rezonanțe între o mare dragoste stinsă prematur și decorul ei, marea metropolă Ciudad de Mexico, orașul din care ne vorbiți în aceste clipe, casa dvs. electivă, de suflet, spațiu fizic și afectiv al pierderii și speranței.

Francisco Goldman:   Știam că nu-i o idee deloc bună să fii în doliu la New York.  În Mexic mă simțeam altfel.  Oamenii aveau o naturalețe a compasiunii, știau să se poate în jurul meu, știau că am nevoie nu de conversație profundă ci de evadare din tristețe, de umor.  Ciudad de Mexico a fost decorul celei mai mari iubiri a vieții mele, celor mai fericiți ani din viață mea.  Am vrut să îmbrățișez, să cunosc orașul,  pămîntul în care Aura își doarme somnul de veci. Mi-a devenit casă,  mai mult decît oricare alt loc.  Pe măsură ce mi-am revenit am început să mă  întreb dacă această exprienta a  doliului mă poate ajuta să înțeleg ce ce petrece într-o țară, Mexic, confruntată cu ravagiile narco-războiului, cu molima disparițiilor și feminicidelor. Țara era plină de oameni care sufereau același fel de pierdere bruscă, violentă, pe care am suferit-o și eu. Am vrut să fiu exact, la obiect, să examinez atent ce a însemnat pentru mine orașul, cei-i datorez acestui spațiu al reînnoirii.

Reporter:  CIRCUITUL INTERIOR este, în esență,  o narațiune a drumului către casă, a tentativei de a o găsi sau regăsi.  Este și aventura existențială a personajelor romanului MAIMUȚOI/Monkey Boy, de la protagonistul Francisco/Frankie Goldberg, care se întoarce  unde a copilărit,  la fetele pe care bunica maternă, Abuelita,  doña Hercilia, le trimite din Guatemala în America pentru a se îngriji de fiica, ginerele și nepoții ei.  În multe cazuri "acasă" este un miraj, la capătul drumului-- deseori cel al migrației-- aflîndu-se suferința lăuntrică a celui prins la mijloc între două lumi.

Francisco Goldman:   Fiecare trebuie să trăiască, în felul său, viața dulce-amară a imigrantului. Mama nu s-a simțit probabil niciodată acasă în Statele Unite, dar a dovedit un incredibil curaj. În pofida unei căsnicii nefericite a reușit să devină profesoară universitară. Atît de neacceptată s-a simțit în țara de adoptiune încît a refuzat, pînă foarte tîrziu în viață, să devină cetățean american. Ca s-o ajute pe mama, bunica mea din Guatemala trimitea fete care să trăiască la noi. Ele erau, printre altele, depozitare ale secretelor familiei. O mare parte a voiajului protagonistului  romanului este aflarea de lucruri noi despre viața familiei sale. Fiecare dintre femeile în casă și-au croit un drum în Statele Unite--cu un anumit succes, dar și cu persistente elemente de distanțare, alienare și chin.

Reporter: Ați menționat-o pe mama--personaj al romanului, Mamita, Yolanda Montejo Hernandez de Goldberg, pe scurt doña Yoli, care seamănă foarte bine, nu-i nici un secret, cu mama dvs. reală, căreia îi este dedicată cartea. Care este semnificația destinului ei exemplar și relației filiale care dă nuanță și consistență umană romanului?

Francisco Goldman:  Pentru mine, mama este inima cărții. Am luat amintiri, întrebări și mistere ale vieții ei și conversații pe care le-am avut cînd o vizitam la azil.  Avea acea mindrie, acea demnitate latino-americană care o forța să păstreze secrete dureroase uneori, dar și să-și țină garda sus.  Ironia este că pe măsură ce s-a instalat demența senilă, prudența a început să dispară, înlocuită de o candoare care nu se manifestase înainte. Conversațiile cu fiul ei capătă astfel dimensiuni noi.  În familia noastră--sora mea, Lexi, este și ea un personaj important--tata era extrem de brutal, ne-a făcut tuturor foarte mult rău. Suntem supraviețuitori, eu mama și sora mea, fiecare în felul sau. Mama a fost întotdeauna atît de frumoasă și delicată, atît de inteligentă, poate prea pasivă. Mi-am dat seama că, în atîtea privințe, sunt fiul ei. Din cauza apropierii de ea, a similarității noastre emoționale, a dragostei pe care o am pentru familia ei, am sfîrșit prin a-mi trăi viața așa cum am trăit-o. Imigranții sunt prinși deseori, precum mama, la mijloc între două culturi, acasă cu adevărat în nici una. Ciudat este că într-un fel am inversat parcursul ei existențial. Ea a încercat să-și găsească fericirea plecînd din Guatemala în Statele Unite, eu m-am întors, în al treilea deceniu al vieții, în Guatemala, în America Centrală și mi-am găsit liniștea la mijloc între cele două țări. Mama s-a pierdut în 2017, cînd cartea era scrisă pe jumătate; după moartea ei cartea a devenit un mod de a o petrece, un adio, o ultimă îmbrățișare plină de dragoste filială.

Toate interviurile realizate de corespondentul RFI în SUA, Radu Tudor: https://www.rfi.ro/tag/interviu-sua