Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Șaizeci de ani de la dispariția lui Louis-Ferdinand Céline

celine.png

Céline în 1932
Image source: 
Bibliothèque nationale de France via rfi.fr

Publicarea în 1932 a romanului „Călătorie la capătul nopții” (Voyage au bout de la nuit) a fost o adevărată bombă. Scrierea sa nonconformistă a stârnit de-a lungul timpului reacții scandaloase. Datorită stilului său, Céline este considerat unul dintre cei mai inovatori autori moderni de limbă franceză. Cu toate acestea, reputația literară a scriitorului a fost pătată de antisemitismul pamfletelor sale, diatribe pline de ură la adresa evreilor acuzați că au condus și exploatat lumea.

Autorul remarcabilei opere „Călătorie la capătul nopții” ocupă un loc ambiguu în literatura franceză a secolului XX. A murit din cauza unui anevrism la data de 1 iulie 1961, la vârsta de 67 de ani, în casa sa din Medoun, la periferia Parisului. Deși opera lui Céline este admirată, considerată una dintre culmile literaturii moderne, scriitorul a stârnit controverse și alimentat pasiuni din cauza atracției sale pentru provocare. Părerile erau puternic împărțite pe vremea sa, iar rasismul și antisemitismul erau afișate fără vreun complex.

Ura profundă la adresa scriitorului, din cauza poziției sale din timpul războiului, în favoarea guvernului de la Vichy și împotriva evreilor, nu se domolise nici la douăzeci de ani de la Eliberarea Parisului. Din cauza acestei ostilități, vestea morții sale a trebuit să fie păstrată secretă, evitându-se astfel și revoltele și manifestațiile de bucurie. Trecerea sa în neființă nu a fost făcută publică decât după trei zile de la înmormântare.

Șaizeci de ani mai târziu, opera sa este citită în întreaga lume și studiată în universități. Potrivit specialiștilor, Céline este după Proust cel mai citit scriitor francez. Inovatoare și revoluționară prin stil, opera lui Céline se dovedește a fi universală și, în același timp, rămâne profund personală. Situată la răscrucea dintre autobiografie și critică socială și politică, această operă nu poate fi înțeleasă la adevărata sa valoare fără a se face referire la viața autorului, la prejudecățile sale și ale familiei sale și la dramele și tragediile din vremea sa.

O viață ”sub capac”

Louis-Ferdinand Destouches, cunoscut sub pseudonimul „Céline”, nume pe care l-a împrumutat de la bunica sa maternă, s-a născut în 1894 în suburbiile pariziene. Familia sa aparținea micii burghezii decăzute, fără bani, care nu-și putea îndeplini visurile și ambițiile. Tatăl era copist într-o companie de asigurări, iar mama repara și fabrica dantele. La sfârșitul secolului, familia Destouches s-a mutat în cartierul Opera din Paris, unde mama viitorului scriitor deținea un magazin de dantele. Pentru a face față cheltuielilor, mama, însoțită de fiul ei, mergea prin piețele și plajele Canalului Mânecii pe timpul verii pentru a vinde dantela.

În calitate de scriitor, Céline s-a inspirat pentru poveștile sale din viața sa atinsă de sărăcie, fără orizont, pe care o descria ca fiind „sous cloche” („sub capac”), cu referire la iluminarea străzilor din acea vreme cu felinare cu gaz. Imprecațiile tatălui său la adresa evreilor, pe care el îi considera responsabili pentru toate eșecurile personale și pentru toate relele pământului, se află la baza antisemitismului lui Céline.

A crescut într-o atmosferă ultranaționalistă, profund marcată de dezbaterile dintre „Dreyfusarzi” și „Antidreyfusarzi” din cadrul Afacerii Dreyfus, pe când otrava antisemită se răspândea cu ușurință prin intermediul presei, corupând oamenii de rând și tinerii.

La 18 ani, în 1912, tânărul Céline s-a înrolat în armată. Avea nevoie de o schimbare de mediu. Când izbucnește războiul, doi ani mai târziu, el este mobilizat. Grav rănit la cap în primele luni ale conflictului în timp ce îndeplinea misiuni periculoase, este operat și apoi trecut în rezervă. Nu va trăi războiul din tranșee, dar va fi marcat pe viață de violența luptelor la care a luat parte. Céline a relatat în romanul „Călătorie la capătul nopții”, viitoarea sa capodoperă incontestabilă, aventura sa din timpul războiului, demontând eroismul și alte mituri militare.

Revenind la viața civilă după ce a muncit într-o fabrică de armament din Londra și după ce a îndeplinit o misiune în Camerun în numele unei companii comerciale, se întoarce în Franța, dă din nou bacalaureatul și începe să studieze medicina.

În 1924, își susține lucrarea de finalizare a studiilor, care a ieșit în evidență datorită talentului său literar. Mai apoi pleacă la Geneva unde a fost angajat ca medic de Liga Națiunilor (strămoșul ONU). La bordul unei nave a Ligii Națiunilor, călătorește peste tot în lume și descoperă Africa cu ale sale orori coloniale și criza economică din America capitalistă. În 1928, după o lungă rătăcire inițiatică, se întoarce în Franța unde se și stabilește. Este recrutat apoi să conducă un dispensar în Clichy, în periferia pariziană. Un loc de muncă stabil, care îi oferă timp să se dedice pasiunii literare care îl chinuia de atâta vreme.

Nonconformist și cinic

Din perspectiva academicienilor specializați în opera lui Céline, începuturile literare ale scriitorului își au rădăcina în teza sa în medicină despre viața chirurgului maghiar din secolul al XIX-lea, Philippe Ignace Semmelweis, precursor al mișcării igieniste. Stilul deliberat literar, chiar liric, al acestei lucrări academice, anunță viitoarele romane.

În anii 1920, Céline a scris și piese de teatru, dintre care se remarcă piesa satirică „LˈÉglise”, ale cărei personaje și teme prefigurează primul său roman cu care își va face apariția pe scena literară franceză.

„Călătorie la capătul nopții” a fost publicată la editura Denoël în 1932. Acest prim roman are efectul unei bombe, dezvăluind lirismul cinic și accentuat al bărbatului de treizeci și ceva de ani, care s-a inspirat mult de la Rimbaud, din „Le Bateau ivre” („Corabia beată”) și din suișurile și coborâșurile vieții.

Prin intermediul trăirilor fericite și mai puțin fericire ale eroului său, Bardamu, încarnarea literară a autorului, Céline relatează experiențele dezumanizante din timpul războiului, ravagiile colonialismului din Africa și înfrângerea naturii omenești într-o Americă exploatată în mod abuziv de lăcomia capitaliștilor. „Călătorie la capătul nopții” este un roman nonconformist care atacă miturile, instituțiile, ierarhiile și mai presus de toate valorile presupus morale ale unei societăți ipocrite, sortite degradării și declinului.

Céline devine vedeta elitei literare pariziene care îi pune în evidență tonul inovator, limbajul torențial, a cărui originalitate izvorăște din exploatarea inventivă a resurselor limbii vorbite și a argoului. Cartea a concurat pentru premiul Goncourt, pe care îl ratează la o diferență de două voturi, dar care este salvată de juriul Renaudot. Astfel, opera a fost consacrată, cu peste 100.000 de exemplare vândute în primul an.

”Moarte pe credit” („Mort à crédit”), cel de-al doilea roman al lui Céline este publicat în 1936. Acesta relatează copilăria și adolescența autorului, estompând linia dintre real și imaginar. Deși pentru criticii literari această operă depășește „Călătorie la capătul nopții” din punct de vedere al scrierii și al firului narativ, este un eșec comercial. Dezamăgit de cum a fost primit cel de-al doilea roman, Céline se apucă să scrie pamflete, care îi vor aduce mai mult nenorociri.

Strigătul urii

Primul pamflet este un denunț în toată regula al Rusiei sovietice. Publicat în 1936, la întoarcerea dintr-o călătorie în URSS, unde primul său roman cunoscute un mare succes, fiind citat de Lev Troțki însuți, „Mea culpa” este un pamflet anticomunist, care expune adevărata față a „paradisului proletar”. Acest text, care dezvăluie talentul polemic al autorului, determină ruperea relațiilor scriitorului cu admiratorii săi de stânga.

Din păcate, atracția lui Céline pentru polemică și provocare se transformă într-un strigăt de ură în următoarele pamflete, de această dată destinate evreilor acuzați că au declanșat războiul împotriva Germaniei lui Hitler.

Marcate de sigiliul antisemitismului, cele trei pamflete („Bagatelles pour un massacre”, „Școala cadavrelor” („L'École des cadavres”) și „Les beaux draps” pe care Céline le-a publicat între 1937 și 1941, ajung să îi oculteze originalitatea literară a scriitorului, perceput din acel moment de contemporanii săi ca fiind rasist, care practică în mod sistematic excesul verbal și utilizează cuvinte jignitoare.

Imprecațiile sale la adresa evreilor, adesea gratuite, ca atunci când a scris în „Bagatelles pour un massacre”: „O spun direct, așa cum gândesc, aș prefera zeci de Hitler decât un Blum omnipotent”. Pentru această afirmație merita să fie condamnat, la fel ca și editorul său, pentru defăimare. Acest lucru nu l-a împiedicat însă să publice articole antisemite în presa aflată sub influența Colaboraționismului din timpul ocupației germane.

Céline susține deschis Germania nazistă și ocupă poziții în ierarhiile regimului de la Vichy, chiar dacă în pamfletele sale nu ezită să-l ironizeze pe mareșalul Pétain și clica de ariviști ce-l înconjura. Dar știind că riscă să-l coste scump complicitatea sa ideologică cu inamicul în Franța eliberată, în 1944, anticipând victoria Aliaților, a luat calea exilului împreună cu soția sa Lucette, refugiindu-se mai întâi în Germania, apoi în Danemarca unde aveau câțiva prieteni. Cu toate acestea, a fost arestat când a ajuns la Copenhaga în 1945. Au urmat cei mai grei șase ani din viața lui Céline, petrecuți în închisoare, apoi în libertate, fugind de autorități.

În 1951, cuplul Destouches s-a întors în Franța. Céline scapă în ultimă instanță de pedeapsa cu închisoarea pentru complicitate datorită statutului său de invalid de război obținut în 1914. Se stabilește la Meudon, în suburbiile Parisului, unde își petrece ultimii zece ani din viață. Se reapucă de scris și publică două noi romane: „Féerie pour une autre fois” (1952) și „Normance” (1954), care trec complet neobservate în rândul publicului larg.

Pe „culmile literaturii”

Revenirea glorioasă are loc odată cu publicarea trilogiei compusă din „De la un castel la altul” („D’un château l’autre” – 1957), „Nord” (1960) și „Rigodon” (1969 – publicată postum), în care Céline povestește despre experiența exilului și călătoria sa prin Germania învinsă și în ruine, revenind la vena cronicii autoficționale și a criticii sociale, care asigurase succesul primelor sale romane. Pentru admiratori, această trilogie a însemnat întoarcerea maestrului pe „culmile literaturii” („Les sept vies de Louis-Ferdinand Céline”, David Alliot, 2012).

Măreția lui Céline constă  în faptul că a fost modern și anti-modern în același timp. A modernizat scrierea literară introducând limbajul popular. „Om cu stil, el a reușit să-și facă auzită muzica transpunând în scris limba vorbită și inflexiunile sale emoționale”, notează Chandan Basu, specialist în opera lui Céline.

Viziunea sa burlescă și sumbră asupra societății contemporane ne amintește de Beckett și Ionesco. De-a lungul timpului, creația sa s-a rătăcit în tragedia istoriei europene a secolului al XX-lea, învăluind în dispreț ansamblul operei sale. Totuși, cum să nu fii impresionat de genialul povestitor din romanul „Călătorie la capătul nopții”? Fostului președinte al Academiei Goncourt, François Nourissier îi plăcea să spună: „Admirați-l pe Céline, nu-l apărați”.

 

Traducere de Andreea Sefciuchevici după articolul rfi.fr