Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Despre râs și plâns împreună, la Timișoara

Basmul „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” s-a spus, în ultimul weekend, în cerc, în Piața Libertății din Timișoara.  Au fost marionete imense, câteva zeci de voluntari,  artiști și muzicieni profesioniști, sute de panouri colorate manual și o bucurie imensă: a lui „împreună din nou”. Au fost trei spectacole, sold-out, dar, pe lângă plătitorii de bilete, au urmărit povestea cel puțin încă o dată pe atâta oameni, care au stat în piață, pe bănci sau în picioare.

Marionetele gigantice și muzica live au transformat Piața Libertății într-o lume fantastică. Spectacolul „Tinerețe fără bătrânețe…” a fost realizat în cadrul proiectului „Cămine în mișcare: Centriphery”. E o colaborare internațională, româno-danezo-austriacă, între artiștii Ciprian Tauciuc, Lia Pfeiffer, Livia Coloji, Ovidiu Mihăiță, Conny Zenk, din Austria, și Xiri Tara Noir, din Danemarca.

Centriphery este un proiect european care reunește parteneri din Bulgaria, Danemarca, Finlanda, Franța, Croația, Țările de Jos, Insulele Azore și România. În 2021, el este organizat în România de Asociația Prin Banat. Pe undeva, a fost aproape o minune că s-a putut întâmpla, în actualele condiții. Dar, când a fost clar că vremurile sunt un pic mai bine, s-a apăsat pe accelerație și… s-a făcut treabă. 

Cât de greu e să spui, până la urmă, o poveste? Alexandra Palconi Sitov, de la Prin Banat, cea care a ținut în mână frâiele proiectului, știe cel mai bine.

„Spectacolul îl pregătim de un an și voiam să începem în martie lucrul efectiv. Chiar trebuia să ne vină două artiste în rezidență, din Danemarca și Austria, dar din cauza situației de la acea vreme a trebuie să amânăm totul pentru luna iunie. Așa că un proiect care era gândit într-un an a trebuit să-l facem pentru două luni de pregătiri efectiv (…) L-am ales pentru că este foarte relevant pentru vremurile pe care le trăim, mai ales pentru anul trecut, cred că ne-am dat seama mai mult ca niciodată că toți căutăm tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte”, explică Alexandra.

Lia Pfeiffer, directorul artistic al proiectului, e cunoscută la Timișoara pentru „pufoșeniile” ei. Din mâinile Liei iese orice figurină pe care ți-ai putea-o imagina, numai că, rareori, are vreunul mai mult de 50 cm. Marionetele pentru care a croit haine de această dată au peste 2 metri, așa că a avut nevoie de un model. L-a găsit foarte aproape.

„Pe lângă colaborările din proiect am reînvățat să colaborez cu ai mei, lucru care este foarte, foarte important pentru mine. M-au ajutat foarte mult, tata mi-a stat model și pentru zâne, și pentru uncheș (…) Eu lucrez la scară foarte mică, pufoșeniile mele nu se plâng că le ține sacoul la subraț, că nu se închide bine cămașa, că tricoul le strânge peste burtă. Costumele trebuie să lucreze cu actorii și să scoată în evidență jocul lor și atunci n-am avut actorii decât în ultima săptămână”, spune ea.

Timp de peste o lună, artista n-a prea avut casă. Și-a petrecut aproape tot timpul în atelier. S-a lucrat zi-lumină, pentru că timpul era scurt și situația este oricum incertă. Nu-și va aminti însă oboseala, ci cu totul și cu totul altceva. Din nou, Lia Pfeiffer.

„A fost o nebunie totală, a fost greu, a fost fain și mi-am dat seama, în momentul în care se întâmplă, că mi-a fost foarte dor de o treabă de genul ăsta și de lucrul cu oamenii (…) iar bucuria asta, că ajungi să împarți niște lucruri cu oameni pe care nu i-ai văzut de multă vreme, cumva anul ăsta nenorocit ne-a stricat mințile, cred că, un pic. Dar în momentul în care lucrezi cu ei iarăși, îți seama cât de tare ți-a lipsit”, mai spune ea.

Regizorul spectacolului este Ovidiu Mihăiță, de la Teatrul Independent Auăleu. E una dintre poveștile lui preferate încă din copilărie, deși  recunoaște că a înțeles-o mult mai târziu. Acum, a desenat-o un pic întunecată, dar vie și tandră. Nici nu se compară cu o altă poveste… clasică și aparent mai inocentă. Doar aparent. 

„Sare un pic din tipar, că are cuvântul ăsta puternic, moarte, și să fii copil să-ți citească bunica, să-ți zică «veni moartea și îi dete la ăla», dar, știi, sunt mulți se sperie, că tema e ciudată, că e moarte, că vin alea, dar dacă făceam, spre exemplu, „Capra cu trei iezi”, acolo sunt niște scene înfiorătoare pe care cultura română a refuzat să le difuzeze. Dacă ascultați discurile Electrecord cu povestea asta, sunt imagini cenzurate. De exemplu, lupul îi mănâncă pe cei doi iezi și, în ciuda caprei, ia cele două capete și le pune în fereastră, rânjind, ca să le vadă capra”, spune, pe jumătate râzând, Ovidiu.

La spectacolul din Piața Libertății din Timișoara copiii nu s-au speriat.  Cei mici au comentat chiar, amuzați, personajele. „Ți-am spus eu că giganții există”, i-a zis un puști de vreo cinci ani tatălui său, după ce a văzut Împăratul și Împărăteasa. 

Ovidiu Mihăiță spune că, de fapt, lucrurile sunt mult mai simple. Și ar trebui să ne bucurăm de ce avem. „Mă bucur că pot să-mi fac meseria și ce-mi place în același timp, mă bucur că s-a putut face, nu știu dacă va mai fi posibil jumate de an sau de acum înainte… mă bucur pentru spectatori, că mulți ne-au scris și mi-au spus «băi, de abia aștept să iau bilet, să vin să văd o chestie în aer liber». Să pară că funcționează cum era înainte, că înainte ne plângeam și nu băgam în seamă că era bine. Acuma ne bucurăm când avem ocazia, știi, să ieșim afară să râdem sau să plângem. E important râsul în comun. Și plânsul la fel”, vine explicația.

Spectacolul nu se va mai juca în acest an. Dacă lucrurile n-o iau razna din nou, pentru 2022, planurile includ un turneu național. Spectacolul poate fi adaptat și jucat în cel puțin cinci limbi străine, deci poate pleca și în străinătate. Însă totul depinde de mult discutatul val patru al pandemiei și ce va urma după el. Acum, rămâne bucuria a trei seri împreună, public și artiști.