30 de ani de la moartea unei mari pianiste: Cella Delavrancea

cella.jpg

Cella Delavrancea împreună cu maeștrii Marin Constantin (stânga) și Dan Grigore (dreapta), la spectacolul organizat cu prilejul aniversării a 100 de ani de la naștere, Sala de Concerte a Radiodifuziunii, București, 9 decembrie 1987
Sursa imaginii: 
Facebook / Marilena Rotaru

În 9 august 1991 înceta din viață, la vârsta de 104 ani, celebra pianistă Cella Delavrancea, o personalitate marcantă a muzicii și culturii românești.  A ocupat un loc important în evoluţia artei interpretative româneşti din sec.XX şi a influenţat semnificativ şcoala muzicală românească atât prin perfecţiunea interpretării, cât şi datorită activităţii sale de cronicar muzical.

S-a născut la 15 decembrie 1887, tot la Bucureşti. A fost fiica cea mai mare a scriitorului Barbu-Ştefănescu Delavrancea (1858-1918) şi a Mariei Lupaşcu, licenţiată în filosofie şi matematică, profesoară de liceu şi admirabilă pianistă.

Cella Delavrancea a manifestat un talent precoce şi o rară sensibilitate pentru muzică, fiind cunoscută ca o bună pianistă încă de la opt ani. A beneficiat de o educaţie specială în familie, vorbind fluent limbile franceză şi germană.

În anul 1909 Ion Luca Caragiale scria despre ea, în ziarul Universul: „Un copil minune, Cella Delavrancea, care domesticește un monstru sălbatic: Arta...”

A studiat la Conservatorul de Muzică din Bucureşti, după care a plecat la Paris pentru a-şi desăvârşi arta interpretativă. A concertat cu succes în Europa, talentul ei fiind recunoscut de George Enescu, după cum punctează Ştefan Borbely în ''Dicţionarul Scriitorilor Români'' (Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1998).

Prozatoare şi muziciană, a publicat articole, cronici dramatice, critică muzicală şi plastică în ''Le Moment'', ''Muzică şi poezie'', ''Cuvântul'', iar după 1947, în principalele reviste ale vremii.

A desfăşurat cursuri la clase de liceu în Bucureşti (1950-1954), iar din 1954 a predat pian la Conservator. Editorial a debutat în 1946 cu volumul de nuvele ''Vraja''.

În 1970, i-a apărut volumul ''Arpegii în ton major'', iar în 1974 - ''Mozaic în timp'', care include o secţiune de note de călătorie şi de amintiri despre tatăl său, Barbu Delavrancea, I.L. Caragiale, Mateiu Caragiale şi Alexandru Vlahuţă.

În 1975 a apărut romanul de dragoste ''O vară ciudată''. Volumul antologic ''Scrieri'' a apărut în 1982 şi va fi completat în 1984 cu ''Trepte muzicale'', care grupează o serie de texte radiofonice din perioada 1942-1944.

Volumul său memorialistic ''Dintr-un secol de viaţă'' a fost publicat în 1987.

În decembrie 1977, Cella Delavrancea a fost sărbătorită de Uniunea Scriitorilor cu prilejul împlinirii onorabilei vârste de 90 ani.

10 ani mai târziu, a fost primul artist din istoria culturii române care a participat la sărbătorirea propriului centenar, printr-un concert de gală în care a cântat alături de pianistul Dan Grigore, cel mai bun dintre elevii săi.

În plan personal, a rămas cunoscută şi pentru relaţia romantică avută cu profesorul Nae Ionescu, dar și pentru prietenia apropiată cu regina Maria a României.

 

Surse: Agerpres, wikipedia.org