Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Unii dintre cei care au construit lumea în care trăim par acum gata s-o abandoneze--interviu cu Alexandra Kleeman

Alexandra Kleeman, romancieră, profesoară de literatură la Universitatea New School din New York

Alexandra Kleeman predă literatură la Universitatea New School din New York.  Laureată a premiului Academiei Americane din Berlin și a premiului Bard pentru ficțiune, ea a publicat în luna august a acestui an, la editura Hogarth/Random House,  romanul SOMETHING NEW UNDER THE SUN/Ceva Nou sub Soare. Este al doilea sau roman, după ȘI TU POȚI AVEA UN CORP CA AL MEU, apărut în 2015. Alexandra Kleeman este de asemenea autoare de povestiri, publicate printre altele în prestigioasele periodice The New Yorker și The Paris Review și adunate în volumul INTIMATIONS/Intimări (2016).

În CEVA NOU SUB SOARE, sudul Californiei e un dans de foc "albastru închis", de capriciile căruia încearcă să scape, în disperate și mereu mai puține succedanee de normalitate, umanitatea periclitată. "Totul are un sfîrșit, nimic nu durează la nesfîrșit", glosează unul dintre personaje. Mirajul ce se arată în final în deșertul pîrjolit,  "umbra cu formă umană, bărbatul în costum de lînă cu degete lungi, reci, ireale, mirosind a fum", vine la întîlnire negreșit, și pentru trăitorii sub podurile pauperitații și pentru cei care mai  hălăduiesc încă în vilele luxoase din Malibu și Beverly Hills. Eco-Apocalipsa nu discriminează, nu iartă și nu aude incantațiile activiștilor ambientali, idealișți ai leacurilor iluzorii. Sunt, în romanul Alexandrei Kleeman, și cei care se complac în amăgiri profitabile: la cursuri de apă secate și robinete uscate apă artificială, și la asprimile realității fanteziile pe bandă rulantă ale Hollywoodului. CEVA NOU SUB SOARE este anticipație ce simte în ceafă respirația fierbinte a prezentului.  Incendiile Caldor și Dixie mai fumegă încă;  focul a devastat în vara acestui an zone extinse din Oregon, Idaho, Arizona și California, iar  fluviul Colorado a atins nivelul minim istoric. Pe coasta de Vest, alertele hidrologice provocate de seceta prelungită au devenit o banalitate. Dintre cele mai mari 20 de incendii din istoria Californiei, 17 s-au petrecut după anul 2000, șase anul trecut. 

Alexandra Kleeman: În ficțiune speculativă încerc să mă proiectez în viitorul nu prea îndepărtat, cu detalii plauzibile în acea lume dar inexistente astăzi. Greu de realizat în acest roman,  pentru că unul dintre elementele de anticipație pe care le-am gândit, incendiile pustiind orașul Los Angeles, au devenit realitate: am avut, pe coasta de Vest,  un an greu, cele mai grave incendii din istorie. Somelieri de apă există deja în restaurante de lux, aer mai curat decît cel pe care-l respiri unde trăiești--de Himalaya sau din alte locuri exotice--este de vânzare la pachet.  Prezentul în care natura devine marfă seamănă leit cu distopiile viitorului apropiat sau îndepărtat.

Reporter: În centrul romanului sunt două destine care se intersectează venind din direcții opuse ale raportului cu realitatea: Patrick Hamlin--scriitor angajat într-un rol subaltern pe platoul de filmare  a ecranizării primului sau roman, și Cassidy/Cassie Carter, stea hollywoodiană a cărei celebritate a generat supernove de fani și a îmbogățit galaxii de specialișți în chirurgie estetică. Ambii evoluează într-o lume în descompunere.

Alexandra Kleeman:  Formează un cuplu cu adevărat ciudat: un prozator cvadragenar care se mândrește cu intelectul, și o actriță hollywoodiană de 20 de ani și ceva care poate nu-l prețuiește suficient pe al său;  ego are,  dar nu destul auto-respect. Cassie are talent nativ, Patrick  o capacitate analitică nu prea utilă cînd e confruntat cu problemele vieții. În unele privințe sunt deci complementari. Am vrut ca relația lor să scoată în relief ce înseamnă un raport cu realitatea mediat de noțiunile și fanteziile pe care le ai despre ea.  A fi om  înseamnă a trăi într-o lume plăzmuită în bună măsură în propria-ți minte. E un avantaj dar și un pericol cînd, sub presiune fiind, a șți cine și unde ești este crucial pentru propria-ti supraviețuire.

Reporter:  Unul dintre pilonii distopici ai construcției narative este omniprezenta WAT-R, imperiul mercantil de producție și distribuție a apei-designer. SuperCentrul de pe bulevardul Sunset, principalul punct de vînzare,  este un coșmar al artificializării pentru profit. Care este originea acestei idei?

Alexandra Kleeman:  Cel mai mult îmi place, la genul sci-fi, posibilitatea de a urmări modul în care un concept, o idee, o răsucire a firului narativ se refractă emoțional, provoacă reacții în rândul personajelor. În cazul romanului meu, această "răsucire" este modul în care apa,  ceva esențial, fundamental, trece în circuitul comercial, este valorizată ca marfă. Am trecut WAT-R prin angrenajul de bază al logicii capitaliste și am urmărit consecințele, diversele rezultate ale acestei evoluții.

Reporter: Un alt pilon al de-construirii prezentului care se ambiționează să surclaseze cele mai sumbre fantezii ale ficțiunii de anticipație este Hollywood-ul însuși. Două personaje ilustrează cred evoluția distopică a "fabricii de vise": producătorii filmului ALEEA ELSINORE, Brenda Billington și Jay Arvid, investitori atît în imperiul WAT-R cît și în rețeaua MEMODYNE de aziluri (le numiți "antrepozite") unde sunt tratați suferinzii nevindecabili de boala pe care WAT-R o cauzează, o formă de Alzheimer. În refugiul lor impenetrabil, departe de baletul fatal al incendiilor, ei sunt cei care cîștigă.

Alexandra Kleeman:  Este foarte adevărat că ei cîștigă în final. Aflăm tot timpul despre oameni cu bani și influență care cumpără terenuri pentru buncăre în Nouă Zeelandă. Industria buncărelor de lux e în plin avînt. Unii dintre cei care au construit lumea în care trăim par să plănuiască părăsirea ei; noi, cei lăsați în urmă, suntem condamnați să trăim în ea.  Brenda și Jay au, ce-i drept, toate caracteristicile personajelor negative, dar mă interesează mai puțin decît cei  obligați să supraviețuiască, cei care trăiesc în diverse stadii de precaritate și incertitudine relativ la o catastrofă în plină desfășurare.  Chiar și pentru cei privilegiați, pentru majoritatea celor cu destule resurse ca să-și permită pe moment apa de altădată, 100% naturală, nu WAT-R, capacitate de a se proteja va dispărea.

Reporter:  Între victimele californiene ale eco-catastrofei și cei care, precum soția și fiica lui Patrick, Alison și Nora, deplâng în incantații matinale și din siguranța unei "comune utopice", EARTHBRIDGE-- sanctuar hippy din Munții Adirondack-- apocalipsa ecologică ce vine, nu există de fapt comunicare. Sunt lumi paralele--în subtext o critică a activismului ambiental.

Alexandra Kleeman: Atitudinea față de EARTHBRIDGE este într-adevăr critică.  Nu pentru că identifică problema ("lumea e pe moarte") ci pentru natura și gradul de adecvare al replicii pe care o propun. Cum creezi sentimentul de imediatețe, de concretețe, de gravitate necesitat de  conturarea unei reacții, de confruntarea unei crize, cînd această criză este difuză,  îți apare în imagini văzute la televizor și repede alungate de imagini ale altor crize.  Alison, soția lui Patrick, are cele mai bune intenții. Își dă seama că starea psihică a lui Patrick se deteriorează de la o convorbire telefonică la alta; aude descrierea incendiilor ce-l înconjoară, a problemelor cu WAT-R, însă oricît de îngrijorată ar fi nu știe exact ce-i WAT-R, nu are experiența directă, viscerală a incendiilor, simțurile ei sunt anesteziate de mediul liniștit, senin în care se află,  nordul statului New York.  Nu are deci capacitatea de a măsura exact gravitatea situației și a decide ce trebuie făcut pentru a-l ajuta.  Suntem mulți în această situație, în special cei care au norocul de a trăi în locuri unde efectele schimbărilor climatice sunt relativ minore.

 
Alexandra Kleeman intervievată de Radu Tudor, corespondent RFI în SUA