Del Norte, paradisul periclitat--interviu cu Ash Davidson

Cînd, în prima dimineață a romanului, se risipesc cețurile pădurii virgine și Pacificului, tăietorii se cațără iar,  fierăstraiele taie  liniștea pădurii și trunchiurile arborilor seculari,  elicopterele aruncă defoliant peste liziere și coame în desfrunzire, camioanele grele ale fabricii de cherestea Sanderson își reiau huruitul traversând drumuri noroioase, pline de hîrtoape pînă în locurile în care lemnul plin de seve devine cherestea uscată, fasonată, stivuită la milimetru, gata să între în circuitul comercial. În mijlocul acestei lumi de linișți și stridențe trăiește, ca pe o "insulă de pămînt privat într-o mare de pădure corporatistă", familia Gundersen: Rich, 53 de ani, de 38 de ani angajat al firmei Sanderson, pentru care lucraseră--și muriseră tineri în accidente de muncă--tatăl și bunicul lui, Colleen, cu aproape 20 de ani mai tînără decît soțul, personaj-liant, prin dramă personală și legătură afectivă,  cu  universul activismului ecologic esențial în echilibrul narațiunii, și fiul,  Chub, care deprinde secretele naturii fragilizate și periclitate. Nimic nu-i simplu în "regatul cherestelei". E un spațiu de complicități, de interpendențe, de grandoare și micime umană, de interese și conflicte mai mult sau mai puțin reale în perpetuu flux, un spațiu dominat-- ca un vis de proprietate ce se materializează în final, dar prea tîrziu, pentru Rich-- de Marele Copac/The Big Tree, sequoia înalt de 113 metri și lat de 9.  Ash Davidson a imaginat această lume grație poveștilor părinților ei, Susan, învățătoare,  și Dean, timplar și iubitor de natură,  care au trăit o vreme într-o cabană deasupra pîrîului Wilson, pe o palmă de pămînt astăzi înghițită de natura eliberată a Parcului Statal Sequoia--Del Norte.

Ash Davidson:  Părinții mei au trăit în Klamath aproximativ opt ani. Cînd au plecat aveam trei ani. Klamath orașul este situat aproape de izvorul rîului cu același nume, în nordul extrem al coastei californiene, la o idee de granița cu Oregon-ul.  E țara pădurilor de sequoia, e umed, e ceață, e Pacificul, sunt pîraie,  sunt ferigi care-ți ajung pînă la piept și viță prin care nu poți pătrunde decît cu securea.  E un loc frumos, îndepărtat, sălbatic, și deși aveam doar trei ani când l-am părăsit, poveștile despre Klamath nu m-au părăsit niciodată. Le-am luat cu mine oriunde am trăit,  au devenit, repovestite, un soi de mitologie a copilăriei, vehicul miraculos de călătorie în trecut, de reconstituire a vremurilor trăite de părinții mei.

Reporter:  Vremuri pe care le reînviați cu precizie, cu o bogăție remarcabilă a detaliului. Pământul natal, Del Norte, tărîmul arborilor seculari, al naturii luxuriante supuse distructivelor pofte industriale, este locuit de personaje complicate, autentice, Rich Gundersen, Colleen Gundersen, fiul lor Chub,  Merle Sanderson proprietarul exploatării forestiere, și multe altele. Puteți spune de pildă, parafrazînd un ilustru predecesor, "Colleen sunt eu?"  În ce măsură v-ați proiectat, cît din dvs. se regăsește în aceste personaje?

Ash Davidson:  Aș spune foarte-foarte puțin, aproape nimic, și asta a fost o mare bucurie, dar și o dificultate în scrierea cărții. N-am aproape nimic în comun cu Rich Gundersen, în vîrstă de 50 de ani și ceva, muncitor forestier ca și străbunicul, bunicul și tatăl său;  nu mă asemăn aproape deloc cu soția lui Rich, Colleen, trentagenară, mamă a unui fiu, Chub. Scriitura a trebuit deci să fie un adevărat exercițiu de empatie și transcendere a limitelor propriei mele înțelegeri. Am pornit cu dorința de a ști cît mai mult despre Klamath din perioada premergătoare nașterii mele, de a imagina viața din punctul de vedere al altora.  M-am confruntat fără îndoială cu limitele imaginației, înțelegerii, chiar empatiei mele.  A fost o constrângere, dar efortul de a înțelege experiențele altora, de a descrie un loc din perspective diferite, m-a îmbogățit ca ființă umană, mi-a mărit înțelegerea, nu doar a lor ci și a mea însămi.

Reporter:  Un pariu reușit.  Ați înțeles profund, ați evocat la un nivel aproape visceral, dintr-o tripletă de perspective--Rich, Colleen și Chub-- o lume străină, cea a exploatării forestiere, ați îngăduit cititorului să trăiască intens viața naturii și oamenilor. Cum ați pătruns în această lume de obicei închisă, cum ați realizat acest grad de veridicitate?

Ash Davidson:  Am avut noroc. Mulți din Klamath au fost generoși cu timpul, cunoștințele și experiențele lor.  Am făcut două călătorii de documentare.  În prima, n-am prea găsit oameni dispuși să vorbească. A două oară, disperată, am mers cu mama. Am intrat la o cină comunitară. Am stat la coadă și apoi am rămas țintuite în mijocul sălii, cu tăvile în mînă, intrebîndu-ne unde să ne așezăm.  Eram două străine într-o comunitate mică, omogenă. Din fericire, o doamnă  a recunoscut-o pe mama: fuseseră colege, în urmă cu 28 de ani, la Școala Elementară Margaret Keating. Ne-a invitat la masa ei, unde ne-a prezentat unui domn care lucrase ca tăietor de arbori seculari. N-a vrut să vorbească în interior, așa că am stat de vorbă  în parcare, cîteva ore în șir. Cînd l-am întîlnit a doua oară mi-a arătat un album de fotografii și apoi discuția a alunecat spre ierbicide. Am fost surprinsă să aflu că el însuși, la lucru fiind, s-a aflat  în bătaia elicopterelor care împrăștiau defoliant.   Această revelație a tulburat dihotomia netă  din mintea mea între lucrători silvici de o parte, ambientalisti de cealaltă. Mi-am dat seama că muncitorii silvici sunt ei înșiși afectați de utilizarea ierbicidelor. Am revenit la album: poze cu el, tînăr, doborind sequoia giganți, unii cu triunchiuri pe care puteai parca o camionetă.  Am fost foarte șocată și emoționată în același timp.  Pozele fuseseră făcute cu un soi de gentilețe, de atenție, de  mindrie amestecată cu tristețe. Știa că taie arbori enormi din pădurile virgine, copaci pe care nimeni în viață atunci nu-i va mai vedea vreodată, în umbră cărora copiii lui, atunci nenăscuți, nu vor zburda niciodată.  Am fost frapată de complexitatea psihologică a vieții în pădure: doborau arbori majestuosi dar petreceau mult timp liber, clipe fericite de familie, în umbra lor. M-am gîndit mult și la povara mentală de a ține în echilibru  interese adverse. A fost pentru mine, ca ființă umană, încă o dovadă că oamenii sunt complecși, a fost un  avertisment să nu judec. Cred că e mult de cîștigat dacă  ne reamintim că indiferent ce opinii politice ai, cu cine votezi,  ce crezi despre reglementări ecologice, defrișări sau utilizarea de ierbicide, ai ceva fundamental în comun cu semenul tău, valori umane împărtășite.  Cînd nu avem empatie, cînd nu acceptăm păreri opuse părerilor noastre,  stirbim nu doar umanitatea semenilor, capacitatea de a-i recunoaște, ci și propria noastră umanitate.