Play
Ascultă RFI Romania
Play
Ascultă RFI France
Ascultaţi


Violonistul Remus Azoiței: „România trece printr-un proces toxic de pierdere de identitate”

remus_azoitei.jpg

Sursa imaginii: 
Facebook / Remus Azoiței

Remus Azoiței este unul dintre cei mai apreciați violoniști români de peste hotare. A studiat la celebra școală de arte Julliard din New York și apoi a devenit cel mai tânăr profesor de vioară din istoria Royal Academy of Music din Londra, unde predă de peste 20 de ani. Remus Azoiței spune că sălile de concerte improprii, absența competiției, dar și lipsa evenimentelor mari, la care se adaugă exodul creierelor, au făcut ca manelele să se izbească de zidurile școlilor.

 

De ce se izbesc manelele de pereții școlilor?

Muzica și arta în general, un eșantion foarte precis al societății în care ea funcționează. Ăștia suntem pur și simplu. Practic, România în acest moment, în opinia mea, trece printr-un proces de pierdere de identitate care este un proces foarte toxic și foarte subtil. Care ia mult timp, dar care merge într-un singur sens. Și până să ne dăm seama, deja nu mai suntem ce am fost și încercăm să recreăm o anumită identitate. Însă pe ce bază o facem? Pentru că am pierdut tradițiile. Am pierdut filonul care ne-a adus unde suntem. Filarmonica de la Iași… (nu are o sală de concerte, pentru că imobilul nu este reabilitat din lipsa fondurilor - n.r.) ..apoi la București există o mare nevoie de o sală de nivel internațional, o nouă sală. Pentru că Ateneul, care este o sală splendidă, a fost creat în secolul XIX. Practic, pentru Bucureștiul de atunci, care avea probabil doar 10% din populația de astăzi. Și nici măcar n-a fost creată ca o sală de concert. Noi o folosim ca o sală de concerte. Sala Palatului de la București este o sală comunistă, creată pentru plenarele comuniste și acele congrese de care știm cu toții. Nu are absolut nimic în comun cu o sală de creat muzică și artă. Și nu se poate folosi. Bucureștiul, care este a șaptea capitală ca mărime a Europei, nu are o sală de concerte competitivă. 

Deci acest flagel se propagă în toată țara și este practic un semn al delăsării politicii românești. Toate acestea au un efect și asupra educației copiilor. Copiii nu se mai duc la concerte, pentru că sălile sunt improprii și au alte priorități decât muzica. Și iarăși pierdem acel filon de care vorbeam și cumva toate categoriile sociale sunt în schimbare și se îndepărtează de frumos și de ideea de muzică clasică și de artă, de teatru și artă vizuală.

Cât de conectați suntem?

Suntem. Deci există Festivalul Enescu, care este marea noastră insulă în oceanul internațional și care este, desigur, un eveniment de cel mai înalt nivel internațional. Însă acest festival vine și pleacă o dată la doi ani. În rest, ne lasă în insulița noastră. Practic, ce ar trebui să se facă este o ridicare a nivelului artiștilor, al educației, al publicului, mai multe muzică de cameră, săli cum trebuie, nivelul filarmonicilor să fie ridicat prin competiție și atunci putem discuta de un nivel ridicat în mod sustenabil. Nu doar admirând artiști străini care vin o dată la doi ani și fug la fel de repede cum au venit la festival. Trebuie creat ceva la nivelul de jos, la nivelul social general, care să ridice pe toate planurile factorul artistic, de la public la critică, la felul în care se face performanță la un instrument, în teatru.

Școala de muzică din România e provocatoare pentru tinerii studenți? Îi scoate din zona de confort?

Este și nu este! Găsesc că nivelul la licee este mai ridicat. Cumva pentru că tinerii încă sunt în România și încă nu au plecat. La nivel de liceu și de colegii mi se pare mai competitiv. La nivel de conservatoare este mai greu, pentru că cei buni deja au plecat, au fost acceptați la alt conservator din străinătate și atunci nivelul este mai scăzut cu cei rămași. Ce să vă spun? Sunt lucruri foarte bune care încă se întâmplă în România, dar în general suntem puțin blocați în anii '50, '60, pe sistem sovietic ca mentalitate și ca programă.

Ați vorbit despre Marea Britanie ca despre o țară care își păstrează tradițiile și le adaugă cu fiecare an plus valoare. Ce ar trebui să învățăm din această atitudine?

Marea Britanie reprezintă un popor care crede în propriul destin. Este un popor care crede că va ieși învingător. Nu contează ce. Și această încredere în sine îi face să fie foarte siguri de tradiție și de ce cred ei că este bun să țină și să protejeze aceste tradiții. Cred că aici este marea diferență. Pentru că noi, românii, suntem extrem de talentați, dar ca nație nu sunt absolut sigur că credem în noi atât cât ar trebui. Românii sunt foarte buni individual. Ei sunt descurcăreți, sunt talentați și creativi. Dacă am căpăta și o conștiință de masă, de populație, de nație, cred că am fi foarte departe. Probabil că se va întâmpla, dar la nu în acest moment, pentru că încă suntem în căutări. Nu, nu ne-a fost ușor în comunism și 30 de ani nu sunt de ajuns ca să creeze niște reflexe de masă.