Cinci lucruri pe care nu le știați despre Proust, la împlinirea a o sută de ani de la moartea sa

Vineri se împlinesc o sută de ani de la moartea scriitorului francez Marcel Proust, considerat unul dintre cei mai mari romancieri ai lumii, însă puțini pot spune cu adevărat că au citit capodopera sa de 2.400 de pagini, „În căutarea timpului pierdut”, potrivit AFP, citată de France 24.

Pentru cei care așteaptă o nouă perioadă de carantină pentru a se arunca în capodopera acestuia, iată cinci curiozități pe care puteți strecura într-o conversație pentru a părea experți în opera proustiană.

Capodoperă nedorită

În 1909, Proust s-a avântat în ceea ce avea să devină cea mai mare operă a sa, un roman despre memorie și esența artei.

Proiectul a crescut de la o carte la două în 1912, a treia urmând anul următor.

„În căutarea timpului pierdut” a ajuns în cele din urmă la șapte volume, patru publicate din timpul vieții, iar trei postum, Proust murind la vârsta de 51 de ani, în 1922.

Dar nu i-a fost ușor să-și găsească o editură care să îl publice.

După ce publicarea primului volum, „În partea dinspre Swann”, i-a fost respinsă de trei ori, Proust s-a decis să se publice singur, găsind ajutor la editura Grasset.

Romancierul Andre Gide, laureat al premiului Nobel, care era în acea vreme editor la NFR (care mai târziu a devenit editura Gallimard), a fost unul dintre cei care nu au luat în seamă proza densă a lui Proust.

„Respingerea acestei cărți va rămâne cea mai mare greșeală a NRF”, i-a scris ulterior Gide lui Proust, numind-o „unul dintre cele mai mari regrete ale vieții mele”.

Gallimard a reușit să-l ademenească înapoi pe Proust, publicându-i cel de-al doilea volum, „La umbra fetelor în floare”, care a câștigat premiul Goncourt, cel mai însemnat premiu literar din Franța.

„Oh – am câștigat premiul cel mare”

Când juriul Goncourt l-a anunțat pe Proust câștigător al premiului în 1919, Gallimard s-a grăbit să-i dea autorului vestea cea bună.

Ajungând la casa lui din apropierea bulevardului Champs-Élysées, Gallimard l-a găsit pe Proust, un somnoros notoriu, dormind într-o cameră plină cu aburi pentru tratarea astmului.

„Oh?” a spus apatic autorul când a auzit că a câștigat echivalentul literar al jackpotului.

Faptul că Proust a câștigat marele premiu a stârnit disprețul stângii franceze, care susținuse cartea lui Roland Dorgeles despre viața din tranșee în Primul Război Mondial, considerând opera lui Proust o rumegare clementă despre trecerea timpului.

Criticii lui Proust au susținut că acesta era prea bătrân, având 48 de ani la acea vreme, și prea bogat să câștige premiul, care venea cu o recompensă bănească în valoare de cinci mii de franci.

Vorbește și vorbește și vorbește…

„Multă vreme, m-am culcat devreme…” Așa începe „În căutarea timpului pierdut”, iar așa se și termină pentru mulți cititori, care găsesc proza lui Proust să aibă efecte somnifere.

Poetice și de vis, presărate cu liniuțe și paranteze, frazele lui sunt extraordinar de lungi – au în medie 30 de cuvinte, dublu față de majoritatea celorlalți scriitori.

Madlena care aproape a fost pâine prajită

Madlena, sau brioșa pufoasă, ilustrul motiv al celor șapte volume, apare devreme în prima carte.

Pentru personajul principal, Marcel, gustul prăjiturii declanșează un val de amintiri vii, dându-i acces la „timpul pierdut” pe care îl căuta.

O madlenă și o ceașcă cu ceai: combinația care va stârni memoria personajului principal din capodopera lui Marcel Proust și care va aduce faimă globală micului desert. 

„De îndată ce am recunoscut gustul madlenei înmuiate în ceaiul de tei pe care mătușa mea obișnuia să mi-l facă…”, se alintă el.

Și totuși, la început, măreața madlenă nu a fost decât o simplă felie de pâine prăjită, după cum dezvăluie primele schițe ale scenei, descoperite în caietele lui Proust.

Mamă superprotectoare

Proust a suferit de astm sever mare parte din viață și, deși îi plăcea să socializeze – a avut câteva aventuri amoroase homosexuale copleșitoare –, a petrecut lungi perioade la pat, scriind pe o tavă pe care o ținea pe genunchi.

Tatăl său, neurolog, își îndemna fiul să iasă la aer curat și să facă sport, spunându-i că astmul nu este contagios.

Dar mama lui Proust îl răsfăța constant, din 1906 el urmându-i sfatul și închizându-se în casă, ca un ermit, având acces constant la cofeină și aspirină.

Problemele respiratorii i-au pus capăt în cele din urmă. A murit după ce o pneumonie s-a transformat într-o bronșită, iar apoi într-un abces la plămâni.

Traducere și adaptare de Andrei Paraschiv de pe pagina în limba engleză a France 24.