La 102 ani, traducătorul iranian al marilor clasici francezi, premiat cu Ordinul ”Palmes académiques”

Centenarul, a cărui sănătate și privire senină nu-i trădează vârsta, l-a primit marți la reședința sa pe ambasadorul Franței în Iran, Nicolas Roche, care i-a oferit titlul de Comandor al Ordinului ”Palmes académiques”.

Este cea mai înaltă distincție a acestui ordin creat de Napoleon în 1808 pentru a recompensa „personalitățile eminente care aduc o contribuție excepțională pentru îmbogățirea patrimoniului cultural”.

Medalii din Ordinul ”Palmes académiques”. Sursa foto: amopa.asso.fr

Născut la 31 ianuarie 1921, destinul lui Ahmad Samii Guilani nu era nicidecum acela de a deveni un intelectual și un traducător de renume în Iran.

Cu puțin timp înainte de a se naște, familia sa părăsește provincia Guilan, situată în nordul Iranului, pentru a fugi din calea comuniștilor ruși care erau pe punctul de a pătrunde în Rasht, orașul în care locuiau.

„Se zvonea că bolșevicii aveau să atace femeile, așa că familia noastră s-a mutat temporar la Teheran, unde m-am și născut”, a povestit el pentru AFP.

Copil fiind a „prins gustul” pentru literatură datorită limbii franceze, pe care a învățat-o de la fratele său mai mare.

„Când aveam zece ani, fratele meu s-a oferit să mă învețe franceza în timpul vacanței de vară. În două luni mă învățase deja tot ce știa”, își amintește el.

Tânărul Ahmad își aprofundează cunoștințele de limbă la școala primară din Rasht, unde franceza era principala limbă modernă. Apoi, în liceu, descoperă cei mai citiți romancieri și poeți, de la Rabelais la Anatole France.

Fără dicționar

La acea vreme, „literatura străină predominantă era literatura franceză. Datorită ei am descoperit și literatura  națională a țării mele, care îmi era atât de puțin cunoscută până atunci”, își amintește Ahmad Samii Guilani.

În timpul vacanțelor de vară, tânărul devora toate cărțile care îi cădeau în mână, cum ar fi „Aventurile lui Telemac” de Fénelon, „Fabulele”  lui La Fontaine, „Avarul”  lui Molière sau operele lui Chateaubriand.

„Pe atunci nu exista un dicționar francez-persan. Trebuia să-mi dau seama din context dacă un anume cuvânt avea un sens pozitiv sau negativ”, spune ilustrul traducător.

Studiază literatura persană la Teheran și finalizează studii în limba franceză înainte de a începe să traducă.

”Limba pe care n-o vorbești te uită...”

Prima sa lucrare tradusă, „Stelele”, o povestire de Alphonse Daudet, a fost publicată în revista... Poliției: „Credeam că poliția nu are nimic de-a face cu literatura, dar colonelul care se ocupa de revistă a fost interesat de ea și a publicat-o”, spune el râzând.

Începând cu anii 1950, publică mai multe traduceri, preferata sa fiind cea a romanului „oriental” al lui Gustave Flaubert, Salammbo.

„În literatura persană, persoana iubită este o ființă abstractă, în timp ce în franceză este descrisă în detaliu, atât în ceea ce privește personalitatea, cât și aspectul său”, spune Guilani.

Pe vremea șahului, înainte de instaurarea Republicii Islamice în 1979, librăriile din Teheran erau pline de cărți în limba franceză în format de buzunar.  

Această epocă de aur a apus demult, deoarece învățarea limbii franceze a devenit opțională, dar ea rămâne încă destul de populară. „Astăzi, cititorii anglofoni sunt mult mai numeroși, deoarece engleza este cheia care deschide toate ușile”, spune el pe un ton trist.

O dovadă a acestei schimbări este și faptul că niciunul dintre copiii săi nu vorbește fluent franceza: „Fiica mea este profesoară de limba engleză, iar nepotul meu lucrează într-o universitate anglofonă din Germania”.

Chiar și el spune că, neavând cu cine să vorbească în franceză, nu se mai poate exprima cu aceeași ușurință în această limbă. „Limba este efemeră: dacă nu o folosești, te uită”, spune el râzând. 

Traducere de Cornelia Mohora după articolul publicat de France24

Editor: Șerban Georgescu