Reevaluarea Inchiziției Spaniole

Fondată în 1478 de Ferdinand al II-lea de Aragon și de soția sa, Isabela de Castilia, Inchiziția spaniolă a rămas în memoria colectivă drept una dintre cele mai represive instituții. Călugări cu glugă, femei torturate și camere de interogatoriu demne de cele mai negre filme horror. Și totuși adevărul istoric este departe de această reprezentare.

Supremația militară și comercială a Spaniei secolului al XVI-lea și catolicismul profund al casei regale  nu erau privite cu ochi buni de protestanții care se răspândeau în special în nordul Europei. Astfel, urmașii lui Luther și Calvin au decis să își atace adversarii din Peninsula Iberică cu o nouă armă – tiparul.  Au tipărit mii de pamflete și gravuri gotice în care dezvăluiau cititorilor povești și imagini de o cruzime inimaginabilă. Acum a luat naștere, de exemplu, legenda fecioarei de fier – instrument de tortură care nu a existat niciodată.

O vizită la arhivele din Salamanca dezvăluie faptul că închiziția spaniolă a fost una dintre cele mai echilibrate și mai puțin barbare dintre toate instituțiile similare din țările catolice. Nu doar că aceasta nu era populată de călugări sadici cu pălării țuguiate în genul Ku Klux Klan, dar majoritatea inchizitorilor spanioli erau juriști laici interesați de soliditatea dovezilor împotriva acuzaților.

Închiziția spaniolă avea juristicție exclusiv asupra catolicilor, deci nu putea fi un instrument de persecuție împotriva evreilor, mulsumanilor sau membrilor altor confesiuni.

În afara ereziilor sau altor delicte religioase, aria ei de competență includea și adulterul, bigamia, beția în public sau înjurăturile în biserică. Îngăduința judecătorilor și condițiile de încarcerare erau net superioare celor din sistemnul civil, ceea ce îi făcea pe mulți inculpați să strige în sala de judecată lucruri contrare doctrinei creștine tocmai pentru a fi dați pe mâna inchiziției. De-a lungul primilor 15 ani de existență, au avut loc aproximativ 130 de execuții, majoritatea fiind acuzați, pe bună dreptate de erezie. Prin comparație, în același timp în restul Occidentului au fost uciși 60.000 de eretici și vrăjitoare.

Un episod amuzant sunt tururile pe care cabinetele mobile ale inchiziției le-au făcut prin satele și micile orașe ale Spaniei. Conștienți că țăranii nu știau de existența sau sfera de competență a inchiziției, juriștii instituției au emis un decret prin care oamenii aveau la dispoziție 30 de zile înainte de sosirea lor, în care își putea face ordine în gânduri pentru a-și mărturisi păcatele în vederea iertării lor. Îngroziți peste măsură, țăranii au dat buzna peste inchizitori cu liste care cuprindeau inclusiv fărădelegi de care alți i-ar crede vinovați sau i-ar putea acuza pe nedrept. Asaltați de un volum imens de cereri, inchizitorii eu emis dispense în alb pentru fiecare solicitant și au căutat să se facă nevăzuți cât mai repede.

Un alt fals istoric este mitul vânătorii de vrăjitoare. Închiziția spaniolă a declarat încă de la început credința în vrăjitorie o iluzie prostească, ca urmare nimeni nu putea fi condamnat pentru așa ceva.

În final, lăsăm cifrele să vorbească. În cei 350 de ani de existență, inchiziția spaniolă a judecat aproximativ 250.000 de cazuri și a executat 4000 de persoane. În medie 12 oameni pe an. Tortura a fost aplicată pe numai 2% dintre cei anchetați și doar jumătate dintre acești au repetat experiența. Regulile erau clare: ședința de tortură dura maximum 15 minute și nimeni nu putea fi torturat mai mult de două ori.

Bilanțul este infiorător pentru zilele noastre, dar în comparație cu standardele vremii, reputația inchiziției spaniole este complet nemeritată.

Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitați: istoria ne ajută să înțelegem prezentul și să facem alegeri corecte în viitor.