Cultură

Exerciţiul demolării „aproapelui“, plăcerea nestingherită de a da de pămînt cu preopinentul, „libertatea“ de a dănţui războinic pe scena publică au devenit modalităţile curente de a face politică, de a face carieră, de a atrage atenţia, de a face „rating“. Fair-play? Bună-cuviinţă? Respect pentru adevăr şi pentru oameni? Reguli minimale de conduită? Grijă pentru limbaj? Să fim serioşi! Simplul fapt de a invoca asemenea criterii şi valori e taxat imediat drept „cenzură“, „atac la libertatea de exprimare“, „reflex securisto-comunist“ etc. Viaţa fără un pic de îmbrînceală, fără şuturi în ficat, fără capete în gură, fără cotonogeală, nu merită să fie trăită. Ce e mai frumos decît să te pozezi cu cizma pe gîtul opozantului? Ce e mai uşor decît să te distingi prin băşcălie sîngeroasă, prin zgîlţîirea „canonului“, prin gesticulaţia de paradă a băiatului deştept şi haios care n-are nimic sfînt? „Hai la lupta cea mare!“ – slogan al „Internaţionalei“ socialiste – e, din nou, la modă. E cheia succesului, secretul bunelor maniere, garanţia notorietăţii. După cîteva lovituri bine plasate vei putea cocheta cu gloria: „Eu sînt cel care i-am luat gîtul lu’ cutare! Aţi văzut cum l-am buşit pe cutărică? Credeaţi că e ceva de capul lui X? Uite că eu n-am probleme să-i trag un şut în fund, e bine? Gata cu fasoanele, gata cu morga elitistă, gata cu „intangibilii“! „Jos comunismul!“ 

Nu pledez pentru moţăiala generalizată a unui pacifism flasc. E normal ca partidele să polemizeze unele cu altele, e normal să existe concurenţă, diferenţe de opinie, diferenţe de gust. Dar muzica o face tonul. Argumentele, eleganţa, stilul, evacuarea plăcerii de a răni ar trebui să prevaleze asupra surescitării ţîfnoase, asupra trivialităţii de caftangiu şmecher, asupra mîrlăniei fără complexe.

Citeşte tot articolul pe Dilema Veche