Mircea Eliade - saltul de la "mica" cultură română la cea universală

"Fac parte din generația cea mai norocoasă din istoria României. Nici înainte, nici după generația noastră, România n-a mai cunoscut libertatea, belșugul și disponibilitatea, de care ne-am bucurat noi, cei care am scris între 1925 - 1940. 

Generația lui Nicolae Iorga fusese aproape pe de-a-ntregul confiscată de profetismul național și cultural care trebuia să pregătească războiul pentru întregirea neamului. 

Generația frontului fusese sacrificată ca să găsim noi o Românie Mare, liberă și bogată. 

Când am început noi să scriem, prin 1925, niciun ideal național nu ne solicita în imediat. Am fost cei dintâi români care puteam face și altceva decât istorie națională, filologie românească și profetism cultural, fără să avem sentimentul că trădăm cauza neamului. 

Am avut o libertate care se cucerise cu foarte mult sânge și cu foarte multe renunțări", sunt cuvintele rostite de Mircea Eliade din 1967, chiar anul în care l-a întâlnit la Roma pentru prima oară nepotul său, fiul surorii sale, profesorul și semioticianul Sorin Alexandrescu.

"Îmi aduc aminte foarte vag de Mircea Eliade de la ultima lui vizită în România în august 1942, când aveam patru ani. Au mai rămas niște fotografii de atunci în casa părinților mei, dar eu practic nu l-am văzut pe unchiul meu decât în 1967 la Roma. În ’67 întâmplarea a făcut că eu împlineam 30 de ani și în același timp Mircea împlinea 60, prilej de bancuri “Singura oară în istorie când eu am dublul vârstei tale”, cum zicea el...", spune profesorul Alexandrescu. 

Mircea Eliade era născut în 1907 și a vizitat ultima oară România în 1942 când Sorin Alexandrescu avea vârsta de cinci ani.

Deschizător de drumuri

Cunoscut deja pentru literatura publicată în perioada interbelică când era liderul tinerei și strălucitei generații de intelectuali, Eliade avea să fie după cel de-al doilea război mondial un pionier într-o ramură embrionară a științelor umaniste – istoria religiilor.

El a sosit în 1956 la Universitatea din Chicago unde a predat istoria religiilor până la moartea sa. Influența sa în ramura istoriei religiilor este uriașă.

"Aproape toate echipele care sunt acum în universitățile americane la Divinity School sunt foștii lui studenți. Deci influența lui a fost enormă, este și acum. Sigur că oamenii aceștia ajungând acum la o vârstă înaintată, începe fiecare să se gândească să aibă o linie proprie. Acum 30 de ani când a murit toți se simțeau ca elevii lui și au spus de nu știu câte ori “Noi suntem niște pigmei pe umerii unui uriaș” ", explică Sorin Alexandrescu. 

Ateu sau credincios?

Unul dintre aspectele oarecum învăluite în mister despre Mircea Eliade este atitudinea da față de Dumnezeu, era sau nu credincios?

"Eliade era un filosof și era secularizat, el spune în romanul său foarte devreme că nu cred în Dumnezeu. Dar el nu făcea mare caz de asta. Să ne reamintim: el trebuia să vândă cărți și nu putea spune - eu sunt ateist și scriu despre religie", este de părere expertul în Mircea Eliade, Bryan Rennie, profesor de religie la Westminster College în New Wilmington, Pennsylvania.

"Dar el este în poziția unui istoric al religiilor care nu crede în nicio religie, el crede în RELIGIE. El credea în religie ca o forță pentru bine, el considera că religia este un lucru sănătos dacă e practicată într-u anume fel. El regreta că el însuși nu este un credincios veritabil și că nu a găsit nimic ca să înlocuiască credința" adagă Bryan Rennie

Antropologul Andrei Oișteanu care a întreținut o corespondență cu Eliade în anii ’80, autorul cărții Religie, politică și mit. Texte despre Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu încearcă un răspuns de principiu.

"Un istoric al religiilor ar trebui să fie dacă nu ateu, cel puțin echidistant față de religii, planând cumva deasupra lor, și reușind să găsească ce se aseamnă și ceea ce diferă între și ele și să poată să facă o mitologie comparată și o istorie comparată a religiilor, dar atunci îi lipsește glanda credinței", spune Andrei Oișteanu.

"Sau dimpotrivă e bine să aibă credința pentru a înțelege fenomenul religios, dar atunci va vedea toate religiile din perspectiva propriei sale religii".

Literatura în română

Mircea Eliade era cunoscut ca scriitor, înainte de a deveni istoric al religiilor. Literatura sa a fost scrisă numai în limba română. 

"El spunea că nu poate altfel și că nu poate visa decât în românește. Aceasta e explicația lui. Acum, dacă citiți Memoriile și Jurnalul, veți găsi nenumărate povestiri din visele lui. Nimic nu mă face să mă îndoiesc de veracitatea acestor amintiri, fiind scrise a doua zi după noaptea respectivă, nu cred că le-a literaturizat mai târziu, pentru că sunt scrise pe moment. E adevărat că a publicat din jurnal numai o treime, dar asta nu înseamnă că a schimbat textul, probabil nu a publicat alte lucruri care erau prea personale", explică Sorin Alexandrescu. 

"Sunt nenumărate vise care sunt cutremurător de tragice. De exemplu visează că a murit și sicriul cu el zboară spre România și care se oprește asupra Dunării și rămâne suspendat, deci nu intră pe teritoriul românesc. Așa ceva nu se poate inventa, asta nu poate fi retoric. Adică o asemenea viziune este aceea a unui om care suferă îngrozitor". 

Dar faptul că literatura lui Eliade – scrisă exclusiv în original în română – nu a avut aceeași recunoaștere ca și opera sa de academică are o explicație oarecum practică.

"Eliade a fost foarte interesat să fie recunoscut ca scriitor de ficțiune în România, dar când s-a mutat în lumea anglofonă a fost foarte grijuliu să NU fie recunoscut ca scriitor de ficțiune de limbă română. O spune el însuși în mod explicit “Lumea vorbitoare de limbă engleză nu poate accepta pe cineva care e atât autor de opere academice cât și scriitor de ficțune”. Această schizofrenie nu era acceptabilă în lumea anglofonă" este de părere Bryan Rennie.

De la românesc la universal

Mircea Eliade a fost unul dintre puținii români care, alături de marii săi prieteni Emil Cioran și Eugen Ionescu, care a reușit performanța să depășească limitele culturii românești, pe care Cioran o numea “mică”. Cum a reușit Eliade această performanță?

"În primul rând prin studiile sale de istoria religiilor sau de istoria mentaităților religioase s-ar putea spune mai târziu. Prin faptul că experiența indiană din tinerețe care s-a adăugat la ceea ce Eliade numea “experiența sacrului la populațiile rurale din Europa."

"El vorbea de această continuitate extraordinară între câmpia Indului , valea Dunării și până la Taj în Portugalia. Nu știu să vă spun dacă această evocare complexă este corectă din punct de vedere științific sau nu, dar el a făcut-o și a adus-o ca pe un fenomen extraordinar"

"Eliade a fost printre primii după cel de-al doilea război mondial care a anunțat revenirea Asiei în istoria mondială. Cu alte cuvinte el s-a prezentat mai întâi în Franța și apoi în America ca un om care are o cultură relativ extra-europeană foarte puternică, pe lângă faptul că știa foarte bine cultura europeană, și atunci sigur că a avut un bagaj de informații unic pe piața americană" .

Mircea Eliade a murit pe 22 aprilie 1986, fără să-și mai revadă țara pe care a părăsit-o pentru ultima oară în 1942. El a primit oferte de a reveni în România din partea regimului Ceaușescu, pe care însă le-a refuzat, nevrând să-l legitimeze.

"A suferit enorm că nu a putut să-și mai revadă țara. Dar a suferit într-un mod care din fericire pentru el nu l-a făcut să treacă la gesturi necugetate, adică la sentimentalisme din acestea ieftine - hai că și comuniștii tot români sunt - și asta am admirat deși, pe mine m-a durut personal pentru că el nu și-a putut vedea familia. Pe mama mea – sora lui – a putut să o vadă la Paris, dar pe propria lui mamă, care nu se putea deplasa, nu a putut să o revadă", spune Sorin Alexandrescu.

(Va urma: săptămâna viitoare - Mircea Eliade și Mișcarea Legionară, o relație incomplet explicată)