Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Cui i-e frică de educaţia sexuală?

Uneori, pe e-mail, îți vin niște mesaje uluitoare. De pildă, ceva mai demult, primesc următoarea scrisoare:

„Dragi părinți și nu numai, / Copiilor noștri li se pregătește introducerea Educației sexuale în școli. Unii veți zice: «Foarte bine! Să știe și copilul despre ce e vorba!»… Dar, din păcate, nu e vorba despre o Educație sexuală morală, gen «Ferește-te, copile, și ai grijă!», ci despre încurajarea copiilor noștri spre perversități, spunîndu-le că e firesc să practice tot ceea ce conștiința noastră și morala societății noastre ne spun răspicat că e împotriva firii. (…) / Culcîndu ne pe o ureche și luîndu-ne cu altele mai mărunte, să nu ne plîngem cînd, peste ani, vom îmbrățișa soarta Occidentului de atîția ani «educat sexual» și cu rezultate pe măsură: depravare, imoralitate, BTS-uri, avorturi, sinucideri. / Să îi ferim pe copiii noștri de dramele și tragediile din străinătate, să ne păstrăm pruncii curați la trup și la minte, să îi învățăm de bine, așa cum au făcut pînă acum bunii și străbunii noștri de atîția ani! Nu vă lăsati amăgiți de vorbele frumos șlefuite ale străinilor și românilor îndoctrinați prin afară! / Doamne ajută!“

Scrisoarea e semnată de Alianța Părinților din România. Ea protestează în principal, din cîte am văzut, împotriva Standardelor OMS pentru educație sexuală în Europa, care se referă (văd din documentul atașat) la „informarea copilului despre bucuria și plăcerea pe care o simte cînd își atinge propriul corp și despre masturbare la vîrste mici“, apoi despre „diferite metode de contracepție“, despre „drepturile sexuale ale copiilor“ și despre „prima experiență sexuală, orientarea de gen, comportamentul sexual al oamenilor tineri“, precum și despre „diferența dintre identitatea de gen și sexul biologic“.

Scrisoarea respectivă, însoțită de o „Declarație de refuz a oricărei forme de educație sexuală“, pe care ar fi trebuit să o semnez, a trezit în mine reacții care mai de care. Prima a fost, desigur, de cruntă enervare, ba chiar furie la o asemenea obtuzitate. Apoi, felul în care era scris textul în sine mi-a stîrnit un fel de rîs-rînjet pentru stupizenia adîncă, abisală, fără leac, cu care e scris. Chestia cu răul pe care ni-l aduc străinii se pare că e un leitmotiv care ne tot sare ca un ghimpe în ochi în diverse situații. Ca să nu mai vorbim de clișeele cu bunii și străbunii noștri.

 

Citește continuarea articolului semnat de Iaromira Popovici în Dilema Veche