Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Iconofobie

Profesorul universitar (de la Educație fizică și Sport) Costel Promoroc, pe care-l cunosc încă din studenție, m-a căutat deunăzi descompus de griji. Dorea să-i recomand un avocat bun. Motivul interesului său subit pentru juriști de calitate – relatat chiar de către împricinat – m-a lăsat, admit, cu gura căscată.

„Am un nepot de frate, mai ciudățel de felul lui“, mi-a explicat, necăjit, Costel. „Recent, a intrat într-o belea cum nici în filmele cu proști nu întîlnești. Țîșnică… Da, aici trebuie să dau lămuririle de rigoare, așa cum fac, de vreo doi ani încoace, atunci cînd vorbesc despre nefericita mea rudă! Ăsta-i numele băiatului – Țîșnică Promoroc. Frate-miu, care nu-i nici el întreg la minte, și-a botezat cel de-al șaptelea copil Țîșnică, pentru că ar fi venit pe lume brusc, dintr-o singură mișcare adică, fără nici cea mai mică opintire din partea neveste-sii. După șase nașteri anterioare, săraca, nu mă mir deloc! Ei bine, pe Țîșnică l-au dat la carte, la Iași (noi sîntem, de origine, dintr-un sat din Vaslui), și unde puteau altfel decît la nenea Costel, că tot a ajuns profesor universitar la cea mai veche universitate din România? Prin urmare, acum doi ani, m-am trezit cu nepotul la ușă. L-am preluat fără să crîcnesc. Sîngele apă nu se face. A intrat la Administrarea Afacerilor, dar mie mi s-a părut că l-ar fi tras sfoara mai degrabă înspre Teologie. Băiatul era nelipsit de la slujbele de duminică. Ba se ducea frecvent pînă și la cele din timpul săptămînii. Citea, de asemenea, o groază de cărți în domeniu. Eu și soția ne-am bucurat inițial, desigur. Însemna că Țîșnică se dovedea un tînăr cumsecade. Ne-am și mirat totuși, amintindu-ne de mediul în care crescuse – frate-miu e șprițar de mare clasă și toți din familie, ce să mă mai dau mironosiță în fața ta, îs cam duși cu pluta. După o vreme, am intrat la idei. Țîșnică se îmbrăca tot mai straniu. Și-a lăsat barbă și plete teribil de lungi. Ulterior, le-a asortat, ca să spun așa, la un costum național autentic, pe care și l-a procurat de la cineva din satul natal. Purta opinici, ceea ce mă afecta cumva în mod direct, întrucît mulți profesori economiști mă cunosc. Nu ezitau să mă întrebe – ce cu Țîșnel?… Da, i se greșea numele des. Din Țîșnică devenea Țîșnel… L-am interogat și eu la un moment dat – ce-ai pățit, taică, de te înțolești în halul ăsta? Mi-a răspuns, cuminte, că fusese sfatul preotului la o predică, sfat pe care el nu-și permisese să l încalce, bineînțeles! Cică bărbatul trebuie să fie imaginea vie a lui Hristos. De aceea, barba și pletele constituiau o necesitate duhovnicească. Acestea, la rîndul lor, nu puteau fi legate decît de un port tradițional. Singura opțiune pentru Tîșnică a fost, ca român, straiul străbun moldovenesc.“

Citiți continuarea articolului semnat de Codrin Liviu Cuțitaru în Dilema Veche